Două noțiuni, două meserii, două tipologii atât de contrastante încât nu pare să existe măcar un punct de legătură între ele. Când apropiem acești doi termeni, o facem doar pentru a-l opune pe unul celuilalt. Așa să fie oare, în realitate? O primă constatare este aceea că, inițial, și bancherul și saltimbancul aveau un instrument de lucru comun – banca. Când auzi de bancher, ești tentat să îi asociezi imaginea cu eleganța, pedanteria, seriozitatea. Dacă ar fi să îl asociem cu personaje literare, bancherul ar fi „Furnica”, din fabula Greierele și furnica, sau „Bancherul” din fabula Cizmarul și bancherul, ambele creații ale inegalabilului La Fontaine. Pe de altă parte, saltimbancul ar fi la fel de lipsit de griji precum „Greierele” sau „Cizmarul” din fabulele deja citate. Așa după cum arătam mai sus, inițial și unul și altul, bancherul și saltimbancul, aveau ca instrument de lucru banca și masa adiacentă, iar acest instrument a rămas definitoriu pentru titulatura meseriilor lor. Termenul „bancher” este împrumutat în franceză din italienescul „banchiero”. Termenii, atât cel italian cât și cel francez se refereau inițial la persoana care, așezată pe o bancă, se ocupa cu schimburile monetare pe masa din față. Pentru cei care au astfel de îndeletniciri există termenul de „zaraf”.Termenul „bancă” a fost împrumutat în limbile romanice din germanicul „bank”, inițial un loc pe care te așezai, devenit apoi loc de comerț, tarabă. Când un asemenea personaj ce se ocupa cu tranzacțiile monetare, să îi spunem deja bancher, dădea faliment, pierzând toți sau o parte din banii clienților ori asociaților săi, trebuia să spargă simbolic masa pe care își făcuse, până atunci, afacerile. De la această tejghea spartă sau ruptă, „banca rotta”, în italiană, unită imediat în „bancarotta”, provine termenul „bancrută”, însemnând faliment. Pe de altă parte, numele saltimbancului derivă, de asemenea, de la banca pe care o folosește în isprăvile sale. Și de această dată, termenul vine pe filiera italiană. Acrobatul, „saltimbanco” este, propriu-zis, cel care sare („saltare”, în italiană) peste/de pe o bancă („banco”). Părăsind epoca medievală și terminologia italo-franceză, mergem înspre antichitate, acolo unde vechii greci numeau masa pe care se efectuau schimburile monetare cu termenul „trapezion”, adică „masă mică”. Și astăzi, la ortodocși, sălii de mese din mănăstiri i se spune trapeză, iar verbul „trapezônomai” înseamnă, în greacă, „a sta la masă, a lua cina”. Tot trapeză spun grecii și când se referă la bancă, în înțelesul de instituție financiară. Pe de altă parte, trapezul, derivat din același „trapezion”, este unul dintre cele mai spectaculoase instrumente ale acrobaților de circ, unii dintre ei venind chiar din rândurile saltimbancilor. Și dacă folosim, pentru ei, termenul de trapeziști, cum să nu îl comparăm cu acela grecesc de „trapezitês”, adică aceia care, la mesele lor mici, se ocupau cu tranzacțiile monetare? Termenii bancher și saltimbanc sunt, fără îndoială, inseparabili și ne putem întreba, fie și retoric, dacă nu cumva din nostalgie pentru originea comună italiană și locul învecinat în care băncile/mesele lor erau una lângă alta, s-a creat o expresie care apropie cele două activități, expresia referindu-se la „acrobații financiare”?
Saltimbanci parizieni cocoțați pe banca de lângă masă
La târgurile medievale, în vecinătatea saltimbancilor erau și cei care, la mesele lor, făceau tranzacții monetare
Cutia unui zaraf – 1655. Expusă la Muzeul de Istorie din Strasbourg. Așezată pe o măsuță, era nelipsită din inventarul bancherilor medievali occidentali
https://www.poezii-literare.ro/2014/05/fabula-carpaciul-si-bogatasul.html
Fabula „Cizmarul și bancherul”, într-o traducere originală
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
