O bună bucată de vreme am privit cu oarecare mirare atitudinea unor semeni ai noștri care, contrar logicii, regretau din toți porii fostul regim. Încercând să le înțeleg rațiunea, am ajuns cu concluziile la două variante de explicații atât de clare și normale încât, mă gândeam că o a treia, sub nicio formă nu „se există”! Prima concluzie îi avea în planul central pe … hai să le zic norocoșii comunismului, adică cei care nu duceau lipsă de nimic, nu știau ce sunt alea cozi (la carne, ulei, făină, butelii, cafea și mă opresc aici cu lista pentru că altfel aș depăși spațiu alocat acestei rubrici), aveau servicii unde se câștiga berechet pe statul de plată (la partid, în miliție, securitate, armată sau în fruntea întreprinderilor, a CAP-urilor sau a IAS-urilor) sau pe lângă el (și aici vorbim de gestionari sau lucrători în comerț, service auto etc). Toți cei care au făcut parte din aceste tagme specificate mai sus și care n-au reușit să-și treacă prin privatizare, pe numele lor avuția statului, au devenit brusc, nostalgicii comunismului. O situație normală dar meschină, fiecare individ acceptând regimul politic în cadrul căruia o duce el cel mai bine. Când numărul nostalgicilor s-a îngroșat în mod vizibil și din rândurile cărora nu miorlăiau numai foști activiști, milițieni sau secretari de partid, am dedus că alt resort interior îi împingea pe acești oameni către asemenea ciudate sentimente. Probabil tinerețea lor pierdută care se contopea cu „marile cuceriri ale socialismului” i-a adus pe calea nostalgiei. Pentru că elanul, optimismul, dorința de viață de la 20 de ani nu se pot compara cu apatia, pesimismul și plictiseala instalate temeinic după 40 de ani. Din acest motiv și această a doua variantă este, pe cât de veridică, pe atât de normală și logică. Până în urmă cu câțiva ani, cele două variante care justificau existența nostalgicilor păreau a fi unice pentru că doar un om nebun ar fi putut regreta mizeria morală și materială din comunism. Și totuși, astăzi, când piața politică de la noi este o hazna uriașă ce se întinde pe exact 238397 km pătrați, când românii pleacă afară mai ceva decât sirienii, afganii sau srilankezii, când clasele sociale (muncitorimea, țărănimea și intelectualitatea) au dispărut, în locul apărând altele două cu iz de rahat dâmbovițean (vipulimea și populimea), când mizeria umană s-a aciuat în orice instituție a statului, celor două categorii de nostalgici li se mai adaugă una: populimea! Adică toți românii care nu fac parte din categoria potentaților zilei deveniți astfel numai și numai sugând din politică și nicidecum pe altă cale. Asemeni eroilor fabricați artizanal de către propaganda comunistă, toți acești nostalgici strâng din pumni, scrâșnesc din măsele și blestemă, pe bună dreptate hienele nesimțite care conduc țara cu viteză amețitoare către prăpastie. ”Ehei, pe vremea lui Ceașcă nu s-ar fi întâmplat așa ceva! La pușcărie cu ei!” Acest gen de … hai să-i zicem slogan, este de altfel singurul care caracterizează marea masă a nostalgicilor. Dacă îi întrebi cine să îi bage la pușcărie sau cine să restabilească ordinea în țara asta, toți absolut toți dau din umeri, când răspunsul ar trebui să fie unul singur și la obiect: noi, românii, prin niște reprezentanți care să aibă cu totul alte priorități decât actualii politicieni. Cum se poate face asta? Simplu: prin resetarea politicului în România, prin dizolvarea partidelor postdecembriste și înființarea de noi partide din care să nu mai poată face parte niciun cetățean român care a activat la partidele aflate la guvernare pe durata celor peste treizeci de ani. Pentru a pune în practică un asemenea proiect e nevoie de participarea activă a tuturor românilor, nostalgici sau nu. Din păcate, dacă s-ar anunța o mare adunare de protest având scopul expus mai sus, prezența ar fi sub orice critică, fiecare având ba de pus murături, ba de privit la televizor serialul preferat, ba de luat cinzeaca cu prietenii la bodegă. Sau, și mai grav, unii ar motiva că nu vor să fie văzuți de nu știu care șef cu care se au bine, sau că alții mai buni decât cei simpatizați (totuși!) de ei nu există. Concluzia? Nostalgici sau nu, ne învârtim în jurul cozii de ani buni. De aia probabil suntem niște amețiți și treburile merg cum merg!
