Către jumătatea secolului al XV-lea, aurarul Johannes Gutenberg inventează tipografia, cu ajutorul unui instrument nou, matrița manuală, care permitea fabricarea în cantități mari a literelor mobile din metal. Apărea, însă, o problemă, aceea că prin tipar nu puteau fi reproduse numeroasele simboluri folosite, până atunci, în scrierea de mână. Un pas înainte în evoluția scrisului tipărit îl face Aldus Pius Manutius, umanist, editor și tipograf italian. Preocupat de conservarea, dar și de multiplicarea manuscriselor rare ale antichității greco-romane, acesta este primul tipograf care folosește virgula și punctul și virgula. Tot el tipărește faimoasele „ediții de buzunar” ale operelor grecești și romane care, destinate consumului de masă, erau practic niște broșuri tipărite pe hârtie de calitate mai slabă, prinse între ele cu lipici și având coperțile cartonate. Același umanist a comandat crearea unor fonturi speciale în greacă și latină, asemănătoare scrisului umanist din epocă, numite ulterior „aldine”, după numele său, literele tipografice fiind mai îngroșate. Nepotul lui Aldus, Aldus Manutius cel Tânăr a perfecționat invenția bunicului său. Încă de la vârsta adolescenței, el a codificat utilizarea modernă, standardizată, a virgulei, două puncte și punctului, într-o lucrare publicată după 1560, lucrare numită „Un sistem de ortografie”. Cartea avea la bază semnele de punctuale minime ale grecilor antici, cele la care renunțaseră oratorii romani, stabilind ca virgula să separe frazele și propozițiile, două puncte să fie folosite înaintea unei liste, a unei înșiruiri de termeni, în timp ce punctul ar desemna sfârșitul propoziției. Tot Aldo cel Tânăr a explicat folosirea altor semne de punctuație de bază, printre care semnele întrebării și exclamării, apostroful, ghilimelele. Același tânăr remarca în mod explicit că folosirea acestor semne era mai mult decât un auxiliar retoric, ele fiind necesare pentru exprimarea și păstrarea sensului originar, așa cum îl identificaseră copiștii creștini cu secole înainte. Chiar dacă scriitorii și tipografii englezi vor folosi noile semne de punctuație, ele erau considerate mai degrabă ca un ajutor în mai buna citire a textului, stabilindu-se și niște standarde conform cărora virgula, punctul și virgula, punctul marcau pauza unei unități (virgula), pauza a două unități (punctul și virgula), respectiv a trei unități – punctul. Către secolul al XVIII-lea, folosirea punctuației este regândită, accentul fiind pus nu atât pe oferirea unui ghid despre cum să citești un text cu voce tare, cât cum să păstrezi nealterat sensul original al scrierii, așa cum îl gândise autorul, servind ca niște ghiduri pentru construcția gramaticală a propozițiilor. Folosirea excesivă a punctuației (la un moment dat se ajunsese la folosirea virgulei între fiecare frază posibilă) a continuat până la începutul secolului al XIX-lea, când se trece la ceea ce se numește „punctuația ușoară”, cea pe care o folosim și astăzi, atât pentru a explicita gramatica textului, cât și pentru a puncta viteza și ritmul citirii și vorbirii.
„Biblia lui Gutenberg” (numită și „Biblia în 42 de rânduri, pe două coloane”) a fost tipărită în 1455, în 180 de exemplare a câte 1282 de pagini fiecare. Gutenberg a murit sărac, dar se estimează că o singură pagină din Biblia sa s-ar vinde astăzi cu 100.000 de dolari!
Ediția din 1501 a operei lui Vergilius, tipărită de către Aldus Manutius cu folosirea aldinelor
Prof. dr. Daniel BOTEZATU