CUMARFISĂCITI MASTĂZISCRIERILE FĂRĂSĂFOLOSIM SEMNEDEPUNCTUAȚIE
Așa e că vă este mai greu să citiți cele scrise mai sus fără folosirea vreunui semn de punctuație? Cum a evoluat scrisul, de la începuturile sale până astăzi, aceasta este tema articolelor care vor urma. Cele mai vechi scrieri se bazau pe pictograme, desene, simboluri sau înșiruiri de desene simbolice care simbolizau activități, obiecte, concepte, locuri, idei, activități. Este cazul scrierii cuneiforme mesopotamiene și, parțial, al hieroglifelor egiptene. Mai târziu, din pictograme se vor dezvolta logogramele, simboluri scrise reprezentând cuvinte, formule sau fraze. Vechile scrieri cuneiforme, hieroglifele, simbolurile chinezești Jiahu, datate prin 6600 î. Hr., scrierea aztecă, glifele (gravurile) mayașe sunt exemple de scriere logografică. În asemenea modele de scriere nu se făcea simțită nevoia spațierii sau a punctuației, deoarece cuvintele erau integrate în simboluri. Așa cum se vede și în înșiruirea de litere de la începutul articolului, lipsa punctuației și a spațiilor din scrierea alfabetică face textul greu de citit și înțeles. De această problemă s-au lovit și vechii greci, care greu înțelegeau un text de la prima lectură și cu atât mai greu îl puteau citi în fața unui auditoriu. Chiar și așa, precursori ai primelor semne de punctuație apar târziu, la sfârșitul secolului III î. Hr., datorându-i-se lui Aristofan din Bizanț, un fel de bibliotecar șef al renumitei Biblioteci din Alexandria. Acesta a introdus punctul, care marca sfârșitul unui pasaj și pauza de respirație necesară pentru citirea următorului pasaj. Lucrările grecești ulterioare au preluat și generalizat folosirea punctului. Cuvintele grecești care arătau virgula, două puncte/punctul și virgula, respectiv punctul desemnau nu semnele de punctuație ca atare, ci lungimea fragmentului de text care era demarcat de aceste semne: virgula („komma”) arăta o unitate mai mică decât o propoziție simplă, formată doar din subiect și predicat, două puncte sau punct și virgulă încheiau o propoziție simplă, în timp ce punctul marca finalul unei propoziții întregi, numită „periodos”. Tot grecii au introdus semnul pentru paragraf, numit „paragraphos” („para” = „de lângă”, „graphein” = „a scrie”) sau gamma” (litera grecească Γ, cu care începe cuvântul „graphos”), de unde se pare că derivă actualul semn [. Tot grecii au introdus marcarea citatelor cu semnele „ ”. Cum aceste semne nu aveau valoare sintactică, mai curând punctând felul de a vorbi sau a citi cu voce tare, în public, mulți dintre romani, printre ei celebrul orator Cicero, le-au ignorat și au încetat a le mai folosi. Din momentul în care creștinismul începe să producă texte scrise, răspândite în Europa, cărturarii creștini au început, din nou, să folosească punctuația, pentru a păstra sensul Cuvântului divin. De prin secolele VII-VIII începe a fi folosită, tot mai des, spațierea dintre cuvinte, practică atribuită călugărilor irlandezi și scoțieni, sătui să se chinuie cu separarea cuvintelor latine necunoscute. La sfârșitul secolului al VIII-lea, împăratul Carol cel Mare îi încredințează învățatului Alcuin din York sarcina de a introduce literele mici și de a crea un alphabet unificat care să le conțină.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Modele de pictograme din scrierea cuneiformă sumeriană: 門 – poartă, 火 – foc, 川 – fluviu
Pictogramă contemporană marcând locul rezervat pentru o persoană cu dizabilități
Model de scriere logografică – scriere hieroglifică egipteană, fragment din Cartea Morților
Alt model de scriere logografică – glife mayașe din localitatea Palenque, în Mexicul de astăzi