„Iubite Chibici,
Nu sînt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atît că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. Sînt slab, rău hrănit și plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială și mai nesigur pentru mine decît oricînd”, îi scria Eminescu, din Döbling, pe 12/24 ianuarie 1884, lui Al. Chibici-Revneanu (Opere, XVI, p. 197). Îi scria lui Chibici la îndemnul doctorilor de la sanatoriul din Döbling, întrebându-l de lucrurile sale („Ceea ce-aș voi să știu de la tine este dacă cărțile și lada mea sînt în oarecare siguranță și dacă pot spera să le revăd. În ladă trebuie să fie și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simțion”) și despre cheltuielile care se făceau pentru el („Asemenea nu știu nimic asupra poziției pe care mi-ați creat-o în acest institut. Cine plătește pentru mine aici și cine are grijă de mine?”).
Chibici îl adusese la sanatoriu: „Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decît că am stat închis și am suferit nu numai de halucinații, ci și mai mult încă de foame”, își amintea Eminescu.
„Volintirul”, cum îl numea Maiorescu (T. Maiorescu, Critice. Volumul I, București, 1892, p. 338), Chibici și alipise, în 1879 la numele ce-l purta „spre e evita orice confusiune cu alte persone cari portă același nume” și numele Revneanu:
„Subsemnatul Alexandru Chibici, domiciliat în Huși, județul Fălciu, aduc la cunoscința publică, că, spre a evita ori-ce confusiune cu alte persóne cari pórtă același nume, de aḑi înainte voiu mai adăoga pe lîngă numele ce l-am purtat pînă acum și numele «Révneanu» nume format după locul nascerei mele; deci voiu semna: Alexandru Chibici Révneanu” era anunțul publicat în Monitorul Oficial al României din 5 (17) iunie 1879 (p. 3071).
Chibici era oricum inconfundabil nu doar prin faptul că fusese voluntar în războiul ruso-turc din 1877–1878 (și, probabil, la aceasta făcea trimitere Maiorescu), dar și prin bunăvoința, dezinteresul și tragerea de inimă cu care se oferea să facă un lucru. Și era, așa cum mărturisea Slavici, „unul din cei mai buni prieteni” ai lui Eminescu, pentru că „era sufletul veseliei cînd petreceam împreună, un neistovit născocitor de «idei minunate»” (I. Slavici, Amintiri, București, p. 103). Chibici câștigă prietenia lui Eminescu încă de la gimnaziul din Cernăuți, o cultivă la Viena și n-o dezminte nici în 1883, însoțindu-l la sanatoriu sau în călătoria în Italia (C. Nastasi, Alexandru Chibici-Revneanu, amicul lui Eminescu, în: Mihai Eminescu, VI, p. 33-46).
Biografii rețin „un cântec de pahar scris de Chibici în stil arhaic și cîntat cu șarț, ce plăcea poetului”, din care reproducem ultima strofă: Poftim hîrdae pline/ De sucuri cristaline./ Să dăm mînă cu mînă/ Pornind hora străbună, după care chiar se executa, în jurul mesei, hora (A.Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la Biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969, p. 176). Tot Chibici („iubite Chibici”, cum i se adresa în scrisori poetul) îl însoțea pe Eminescu, în 1884, în călătoria în Italia, recomandată de doctorul Obersteiner. De acolo îl informa pe Maiorescu despre starea acestuia.
Cu un înainte, ziarul „Națiunea” informa „că mai mulți oameni de bine s’au asociat pentru susținerea nenorocitului poet și confrate M. Eminescu. Suntem siguri ca subscripțiile nu vor lipsi”. Casier era tot Chibici-Revneanu.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu