În sprijinul dreptăţii ce invocau să li se facă, „obraznicii târgoveţi”, cum erau numiţi la un moment dat de către Grigore al III-lea Ghica voievod, aduc şi un argument lingvistic, neluat însă în seamă de către domnie, anume acela că pământul dinafara vetrei târgului le este lor moşie, aşadar ocină sau moştenire din moşi-strămoşi, în timp ce domnii, dar şi boierii hotarnici rânduiţi de ei arată, fără temei real, că prin locul târgului se înţelege numai vatra acestuia, fără moşia înconjurătoare.
Pe măsură ce abuzurile călugărilor greci şi arendaşilor lor pentru acele locuri din hotarul târgului se înteţesc, protestul orăşenilor este tot mai energic. În jalba din 1820, după ce rememorează etapele uzurpării drepturilor lor asupra hotarului târgului şi silniciile pe care le aveau de suferit în apărarea acelor drepturi, izbucnesc atunci când pomenesc de înscrisurile pe care le cere mănăstirea pentru aşezarea pe locurile acesteia, invocând amar un element ce ţine de logica elementară: „La care ce aşezare poate să aibă când se află drept locul lor domnesc şi cu sila i-au supus bezmănului”?
Cercetarea din 10 iulie 1820, rânduită de domn în urma unei jalbe a lui Inochentie Iliupoleos, proestosul mănăstirii Sf. Nicolae, se face într-un moment în care târgoveţii erau „foarte răzvrătiţi, întru socotinţa că moşie ce esti împregiurul târgului ar fi a lor şi alcătuind întru pretenţe de moşie, iar nu de loc de hrană”. Mai mult, locuitorii oraşului nu se mai mulţumeau doar cu pretenţia de a li se da loc mai îndestul, „ce s-au întors a cere toată moşie întru a lor de veci stăpânire”. Prin moşie, târgoveţii înţelegeau atât vatra propriu – zisă a târgului şi mahalalele acestuia, cât şi hotarul de dincolo de acestea.
Deşi justificată oricum, supărarea orăşenilor putea fi mult mai mare dacă domnii fanarioţi ar fi procedat cu târgul Botoşanilor aşa cum procedaseră cu o bună parte din celelalte târguri moldoveneşti, în ciuda vechimii şi a tradiţiei unora dintre ele, adică dacă, după acelaşi tipic, ar fi încredinţat altcuiva târgul propriu-zis. Din acest punct de vedere, Constantin Racoviţă, cu cele şase danii de târguri şi două danii de hotare ale târgurilor a stabilit un „record” absolut, el însemnând pentru târgurile moldoveneşti ceea ce însemnase Petru Şchiopul pentru ocoalele acestora. Ceea ce a contat în păstrarea, de către orăşeni, a vetrei târgului lor, a fost tocmai statutul acestuia, de târg al Doamnei, ale cărui venituri fiind concedate Doamnei, vinderea sau dăruirea târgului ar fi însemnat pierderea acestei posibilităţi de câştig, în condiţiile în care veniturile ce-i reveneau de aici erau însemnate; de prin a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dezvoltarea economică a Botoşanilor ia un avânt considerabil, un alt argument în favoarea păstrării intacte a târgului în toată fiinţa şi alcătuirea sa. Conform Catagrafiei din 1820, Botoşanii erau al doilea oraş ca mărime din Moldova, fiind considerat în continuare domnesc, adică liber, nedat nimănui. Abia printr-o anafora din 1827, domnul de atunci al Ţării Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza, va pune capăt daniilor din târguri.
Cât despre hotarul târgului Botoşani, mărimea sa era considerabilă raportată la mărimea târgului propriu-zis, aşa cum o arată şi măsurătoarea făcută la 1820 moşiei mănăstirii Sf. Nicolae. Astfel, suprafaţa ocupată de vatra târgului, mahalale şi satele Popăuţi, Cişmea, Răchiţi şi Teascu, măsurând circa 850 de ha, reprezenta doar 12% din totalul de 6530 ha al moşiei târgului, cuprinzând hotarul propriu-zis, vatra târgului şi vetrele celor patru sate; rămâneau aşadar, ca loc de hrană şi fânaţ circa 5700 ha de teren. Dacă ar fi să ne raportăm la Extractul statistic din 1832, fiecăruia dintre cei 13796 de locuitori ai Botoşanilor îi reveneau 2500 m2 de teren, în condiţiile în care „alişverişul” unei bune părţi din aceşti locuitori, asigurat prin negoţ, meşteşuguri şi alte slujbe, era îndestulător, ba chiar mai mult decât atât.
În urma judecăţii de la Divanul domnesc din 1844, când tânărul maior Mihail Kogălniceanu, legat prin strămoşi de acest târg, le-a reprezentat atât de bine interesele, târgoveţii botoşăneni obţin noi înlesniri şi recunoaşterea parţială a drepturilor pe care le au în hotarul târgului.
Aproape 20 de ani mai târziu, prin legea secularizării averilor mănăstireşti, călugării greci au fost nevoiţi să părăsească mănăstirea care redevine biserică de mir. Pământurile acesteia, prilej de dispută pentru mai bine de o sută de ani, vor reveni celor cărora li se cuveneau, adică orăşenilor, prin simplul fapt că Popăuţii, Cişmeaua, Răchiţi şi Teascu (acesta din urmă contopit cu Tulburenii, din care se şi desprinsese) vor deveni cartiere mărginaşe ale Botoşanilor. Şi astăzi, aceste cartiere apar ca nişte „intrânduri rurale” în vechiul târg, ogoarele întinse ale lor contribuind, ca şi cu sute de ani în urmă, la aprovizionarea şi îndestularea orăşenilor cu produse agricole.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
