Din cele prezentate până acum se observă cum cazul particular al Botoşanilor întăreşte, de cele mai multe ori, opiniile exprimate în istoriografia noastră referitoare la hotarul târgului, la rolul acestuia, statutul său în raport cu târgoveţii şi domnia.
În secolul al XVII-lea, târgoveţii botoşăneni încă se bucurau de drepturile de uzufructuari ai hotarului Botoşanilor, care era proprietate domnească. Ei sunt în dispută pentru locuri din acest hotar, le cumpără sau le vând, le lasă moştenire sau le stăpânesc într-atât de mulţi ani încât numele unuia dintre ei va fi dat locului (cazul heleşteului lui Lebădă). La majoritatea acestor judecăţi şi tranzacţii sunt prezenţi şoltuzul şi sfatul orăşenesc, în calitate de mediatori sau martori şi ca unii cărora delegarea temporară a acestei puteri, de către obştea târgoveţilor, le conferea tot dreptul să facă acele lucruri. Practic, orăşenii aveau aceeaşi libertate de a dispune de locurile din hotarul târgului pe care o aveau şi în ceea ce privea locurile de casă, casele şi dughenele din vatra târgului, singurele condiţii fiind acelea de a nu se înstrăina acele bunuri altcuiva decât unui membru al obştii şi ca noul stăpân să continue a plăti bezmenul cuvenit domniei (în cazul Botoşanilor, Doamnei, căreia i se încredințase-ră veniturile târgului şi ale ocolului acestuia), în calitatea sa de proprietară de drept a tuturor acelor locuri. Faptul că în cele câteva pricini pentru iazuri şi locuri din hotarul Botoşanilor, pe care le descriu documentele ajunse până la noi, majoritatea protagoniştilor este formată din armeni ilustrează, din nou, rolul deosebit al acestei etnii în geneza şi propăşirea târgului Botoşani. Armenii au fost cei cărora li s-a datorat, în bună măsură, evoluţia urbană a aşezării şi alături de localnici ei au fost cei mai vechi locuitori ai târgului. Anii de convieţuire, cu bune şi cu rele, au dus la un transfer reciproc de habitudini şi mentalităţi, cu rol nivelator în plan cultural, în aşa fel încât, excepţie făcând prigoana anti-armenească din anii domniei lui Ştefăniţă Rareş voievod, la care ne-am referit anterior, conlocuirea a dat armenilor aceleaşi drepturi, libertăţi şi obligaţii ca şi cele ale târgoveţilor moldoveni ai Botoşanilor, pe care, cu abilitatea specifică lor, au ştiut în multe rânduri să le speculeze mai bine decât concitadinii lor.
De la o vreme, domnii fanarioţi, prevalându-se de faptul că oraşele şi moşiile lor erau proprietate domnească, vor înstrăina părţi din ele în folosul unor particulari, fie că erau boieri, biserici sau mănăstiri. La Botoşani, precedentul va fi creat de Ioan Mavrocordat, care dezlipind Tătăraşii din hotarul târgului va dărui jumătate din acel loc bisericii Sf. Nicolae de la Popăuţi, iar cealaltă jumătate cămăraşului de izvoade Ştefan Bosie. Ulterior, doamna Ana, mama lui Constantin Racoviţă voievod, care mai avusese Botoşanii ca apanaj, în timpul domniei moldovene a soţului său, Mihai Racoviţă voievod (1715 – 1726), socotindu-se îndreptăţită, probabil, a face acest lucru în dubla sa calitate de doamnă, aceea de soţie şi mamă de voievod, după ce repară biserica Sf. Nicolae de la Popăuţi o trece în rândul mănăstirilor şi o înzestrează cu tot satul Tătăraşi, miluind-o şi cu dijma de pe hotarul târgului, care până atunci era venit al doamnelor ţării. Constantin Racoviţă desăvârşeşte dania şi miluirea maicii sale, întărind mănăstirii cu hramul Sf. Nicolae de la Popăuţi atât Tătăraşii, cât şi „locul dimpregiurul târgului”. Dania va fi întărită succesiv de către domnii ulteriori, în ciuda protestelor repetate ale târgoveţilor, care mărindu-li-se numărul şi întinzându-se pe locul Tătăraşilor, refuzau să dea adetul cuvenit mănăstirii, cu justificarea că acel loc este al târgului.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
