„Singur, fără prieteni, sfiicios și neștiind bine nemțește – își amintește Petru Missir în O pagină din istoria «României June». Societatea studenților români din Viena –, astfel m’am găsit rătăcit în toamna anului 1874 între miile de studenți ai Universității din Viena” (în: „Convorbiri Literare”, anul XXV, nr. 11-12, 1 martie 1892, p. 1087). Missir venise la Universitatea din Viena, asemeni multor altor români, pentru studii juridice, după ce absolvise liceul la Iași. Doctoratul în drept îl va lua însă la Universitatea din Berlin, în 1879.
La venirea lui Missir, „România Jună” funcționa, cu această denumire și cu statut nou, de trei ani: „la 25 martie 1871 cu rescriptul nr. 7.165 Locotenența (Austriei – n.n. – A.S.) a aprobat statutele noii societăți” (E. Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din Monarhia Habsburgică: 1860-1918, Cluj-Napoca, 1998, p. 42). Missir descoperise societatea datorită unui anunț: „Pe tabla neagra a anunciurilor între multe limbi străine, am dat de un anunciu românesc: România Jună își deschidea ședințele” (Missir, p. 1087). În stilul său plin de umor, recunoscut de contemporani, Missir reconstituie momentul intrării sale în „România Jună”:
„În vara anului 1874 președintele comitetului D-l Drd. Pamfil Dan publicase statutele societății și un raport anual cu o ortografie fonetică. Camarazii noștri ardeleni deprinși a vedea publicațiile societății tipărite cu ortografie etimologică au considerat aceasta ca o trădare și s’au hotărât a deschide o campanie de rĕsturnare încontra comitetului întreg.
Venisem deci in mijlocul unei lupte parlamentare în toată regula. Resultatul a și fost căderea comitetului la alegerile următoare din Mai 1875. Atunci confrații noștri din Bucovina în semn de protestare s’au retras din societate.
Astfel ortografia fonetică a rĕsturnat un comitet, ear cea etimologica care a ajuns la putere în Mai 1875, a alungat din sînul societății pe camarazii noștri bucovineni.
Fie-mi permis să adaug că am intrat și eu în noua combinație etimologică însă cu condiția expresă ca sa rĕmân fonetic.
Condiția a fost primită dar n’a fost respectată – la fiecare pas simțeam că mĕ urmăreste la spate un u etimologic – din Missir devenisem Missiru”.
Missir trecea drept „autor de aforisme, apărate cu mult foc de el însuşi”
Ajuns la „Junimea” din Iași în 1880, odată cu A.I. Philippide, Xenofon Gheorghiu și N. Mihalcea (Săteanu, Figuri din „Junimea”, Iași, 1932, p. 297), Missir va iscăli, alături de Negruzzi, Pogor, Gane, Culian, Naum, Vârgolici, Pompiliu și Creangă, o telegramă, prin care semnatarii doreau trai lung și prosperitate „României June”: pe 17 iunie 1882 „România Jună” organizase o serbare în cinstea societății „Junimea” și a „Convorbirilor Literare” (I.C. Panțu, „Cartea” lui Maiorescu. Amintiri din viața de student, în: „Gazeta Transilvaniei”, nr. 36, 17 februarie/2 martie 1910, p. 2).
În „Junimea”, Missir trecea drept „autor de aforisme, apărate cu mult foc de el însuşi (…). În urmă, autor de scrieri știinţifico-literare. (…) junimist înfocat. Râsul lui e aşa de grozav, încât Lambrior zicea că seamănă cu un clocot: «Clocoteşte Missir!» însemnează că râde” (I: Negruzzi, Amintiri din Junimea, București, p. 297). Sintagma care sublinia spiritul „foarte vesel, viu, guraliv și combativ” al lui Missir îi aparținea lui Lambrior și proba „ilaritatea provocată de vre-o anecdotă, farsă sau prostie, a atins culmile…” (C. Săteanu, p. 265). Școala „zeflemistă” o urmase la P.P. Carp, împreună cu Bobeică și A.C.Cuza (Săteanu, p. 77), dar se pare că tocmai Missir, atunci când spunea vreo anecdotă, „totdeauna uita tocmai sfârșitul” (I. Suchianu, Diverse însemnări și amintiri, București, 1933, p. 53).
La a XIX-a aniversare a „Junimii”, P. Missir împreună cu N. Gane „au aranjat o reprezentație de păpuși și Missir era cel care dădea semnalul începând să cânte ca păpușarii veritabili:
Păpuși dela Huși
Cu capul cât un căuș;
Păpușele boierești
Tot să stai să le privești”.
În dialoguri umoristice – relatează Săteanu – apăreau păpușa cu barbișon (Maiorescu), păpușa cu plete mari (Bodnărescu), „pântecosul” Creangă, „pudicul Naum”, „Pogor cu o perină”, Negruzzi cu un car cu minciuni, șeful caracudei (Pompiliu), păpușa cheală (Carp), parodiind ședințele Junimii (Săteanu, p. 370).
Petru Missir a rămas unul dintre cei mai devotați junimiști
Pe seama „Junimii” este pusă și implicarea în politică – și în special politica partidului conservator – a lui Petru Missir: marea majoritate a celor care „intrară la Junimea, nu făceau politică, nici nu aveau idei concepute politice; era natural ca încetul cu încetul ei sa împrumute ideile politice ale d-lor Maiorescu, Carp, Th. Rosetti, Negruzzi. Era întâiul contingent politic al grupului; cu alte cuvinte contingentul literar de la Junimea forma cel dintâiu contingent politic, când Junimea începu a face politică.
Așa se explică că (…) d-nii Naum, Culianu, Grigore Buicliu, Petru Missir, etc., etc., sunt junimiști” (G. Panu, Amintiri dela „Junimea” din Iași, Vol. I, București, 1910, p. 237).
Și tot prin „Junimea” începuse a scrie și „critice și articole de polemică literară”, „ a căror specialitate o avusese mai întâi Maiorescu şi Carp, iar mai târziu Xenopol, Panu, Vârgolici, Lambrior şi la urmă de tot Philippidi, Missir şi alţii” (Negruzzi, p. 160). E suficient să amintim în acest context polemica Missir – Macedonschi.
Negruzzi îl remarca și pentru talentul de conferențiar: „din noii conferențiari C. Dimitrescu și P. Missir se deosebeau prin talentul lor” (p. 211).
Petru Missir a rămas unul dintre cei mai devotați junimiști. „Cu timpul Societatea noastră literară se schimbase. Pe la anii 1880–’85 Junimea înfăţişa un cu totul alt aspect decât la început”, scria Iacob Negruzzi (p. 241), Missir însă era, în continuare, prezent cu regularitate la ședințele societății (p. 241-242), fapt confirmat și de G. Panu (Volumul II, p. 385).
Și „după strămutarea junimiștilor și a Junimei la București”, Petru Missir „nu se depărtează de la direcția inculcată în suflete de Junimea. Simbolizează în Iași, pentru viitor, nucleul junimist”, scria, în Necrolog, A. St. Mandrea (în: „Adevărul”, 17 iulie 1929).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu
