Considerându-se că stau pe locurile mănăstirii, locuitorii din satele Răchiţi, Cişmea şi Popăuţi erau impuşi la munci în folosul mănăstirii, deşi vetrele satelor lor şi ogoarele se aflau, de fapt, pe moşia veche a târgului. La 20 iulie 1821, aga Iancu delibaş îl împuterniceşte pe Iordache Radul să-i aducă la mănăstirea Popăuţi pe locuitorii din cele trei sate apropiate pentru a bate porumbul mănăstirii, urmând a fi plătiţi în natură, cu o dimerlie din 30.
În epoca regulamentară, în anul 1832, locuitorii oraşului Botoşani adresează o jalbă epitropiei târgului, plângându-se de abuzurile unor negustori, care aşezându-şi stâne pe imaşul târgului au împresurat cu totul vitele târgoveţilor, iar văcarii ce aveau grijă de ele au fost alungaţi de ciobanii de la acele stâne. Orăşenii ameninţă că dacă sfatul orăşenesc nu le va face dreptate ei vor fi siliţi „a să arăta cu jalobă către înalta ocârmuire”.
Şi după epoca regulamentară, mănăstirea Popăuţi continua să stăpânească satele Răchiţi, Popăuţi, Cişmea şi Teascu, aşa cum o arată documentul din 21 august 1841. Nu conteniseră, ba dimpotrivă, se înteţiseră, „protestăluirile” târgoveţilor, fie ei români, armeni sau evrei, faţă de abuzurile călugărilor mănăstirii şi ale oamenilor acesteia. La 5 mai 1842, locuitorii mahalalelor târgului Botoşani adresează o nouă jalbă Eforiei orăşeneşti, plângându-se de „obijduirile” din partea mănăstirii Popăuţi pentru dreapta lor moşie pe care o au în stăpânire.
La 24 octombrie 1842, vechilii târgoveţilor din Botoşani se plâng domniei în legătură cu abuzurile egumenului mănăstirii Popăuţi, ale cărei proprietăţi se întinseseră până spre vatra târgului. La 26 ianuarie 1843, vechilii „obştiei târgului Botoşani” se jeluiesc din nou Divanului domnesc, arătând cum le-au fost uzurpate vechile lor drepturi, menţionând actele mai vechi din procesul cu mănăstirea Popăuţi şi reclamând cu insistenţă restituirea pământului ce era al lor, din hotarul moşiei Botoşani.
La 4 septembrie 1844, Eforia oraşului Botoşani îi dă maiorului Mihail Kogălniceanu, viitorul mare om politic şi istoric, o vechilime pentru a le reprezenta târgoveţilor interesele la Divanul domnesc, în procesele cu mănăstirea Popăuţi. Kogălniceanu reuşeşte să-i determine pe membrii Divanului să admită, în parte, drepturile târgoveţilor, aşa cum o arată şi „Practicaua” Divanului domnesc, din data de 13 octombrie 1844. După ce au fost invocate acte mai vechi, de danie a moşiei târgului Botoşani către biserica, apoi mănăstirea Sf. Nicolae, Divanul decide că tot locul din hotarul târgului ce fusese dăruit mănăstirii de către Constantin Racoviţă voievod, prin hrisovul din 1752, să rămână al mănăstirii, în timp ce vatra târgului aparţine de drept târgoveţilor, urmând a o stăpâni ei potrivit hotarnicei din 14 decembrie 1780, când vatra târgului fusese hotărâtă de locul dimprejurul oraşului.
Din pământul stăpânit până atunci de mănăstire, 850 de fălci (1275 ha) erau date spre folosinţă târgoveţilor săraci, măsura locului începând de acolo de unde se termină mahalalele oraşului şi încheindu-se pe una din părţi la apa Dresleucii, iar pe cealaltă parte la pârâul Sitna, unde era şi adăpătoarea, cât o permiteau viile cultivate acolo şi locul de hrană al locuitorilor satului Teascu. Egumenului Popăuţilor i se interzicea a mai păşuna vitele mănăstirii sau ale satelor mănăstirii pe acest imaş, care le rămânea târgoveţilor şi locuitorilor din mahalale. O altă precizare favorabilă orăşenilor era aceea care prevedea că dacă în timp târgul se va mări, iar mahalalele se vor întinde pe acest loc, mănăstirea va da din celălalt loc al său tot pe atât pământ, astfel încât mărimea de 850 de fălci a imaşului târgului să rămână nestrămutată, pentru că acel imaş este folositor negoţului ce se face în oraş şi străinilor care aduc orăşenilor cele trebuincioase hranei şi îndemânării lor. În schimb, târgoveţilor li se interzicea să ţină pe acel imaş turme de oi, cirezi de vite cornute şi herghelii.
Dicționar de termen istorici:
Agă – dregător cu atribuții polițienești în târg
Delibaș(ă) – comandant al deliilor, arnăuți din garda domnească (sec. XVIII – începutul sec. XIX)
Dimerlie (dimirlie) – unitate și instrument de măsură a cerealelor, în Moldova, corespunzătoare baniței din Țara Românească. Reprezenta cam 11 ocale, adică aproape 20 de litri
Eforie – instituție orășenească înființată sub influență fanariotă, care înlocuiește vechea instituție a pârgarilor: echivalentul consiliului local de astăzi
Vechilime – împuternicire, procură, mandat de reprezentare
Practicauă – partea introductivă a hotărârii judecătorești
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
