Politica românească este dominată de minciună și impostură. Așa a fost mereu și, cumva, a devenit o scuză care a împins măgăria în sfera normalului. Așa sunt toți, de ce să ne mai plângem? Așa fac toți; n-ai de unde alege alții mai buni.
În anii scurși de la incidentele din Decembrie 1989 s-a încetățenit ideea că cel mai mare rău al acestei țări este PSD. Dacă nu ar fi fost pesediștii, dacă PSD ar fi scos în afara legii…
Există, fără îndoială, un oarecare sâmbure de adevăr în afirmația conform căreia dacă Iliescu și eșalonul doi al PCR n-ar fi ajuns la butoane alta ne-ar fi fost soarta. Însă e vorba despre un sâmbure minuscul, despre un „dacă” acoperit de milioane de ori de situația concretă. Chiar dacă Rațiu și Câmpeanu ar fi reușit să prindă guvernarea, e de presupus că gașca lui Iliescu n-ar fi stat cu mâinile în sân – cum, de altfel, s-a și întâmplat. Și apoi a fost momentul 1996, când țărăniștii și acoliții ne-au demonstrat că nu există nicio diferență între ei și adversari, iar grija pentru cetățean apare doar cât timp partidul freacă băncile opoziției. Cu alte cuvinte, nu există mari diferențe între actorii de pe scena politică și, prin urmare, nici mari speranțe de viitor.
Liberalii au reușit să adune o zestre electorală care i-a ajutat să prindă guvernarea arătând cu degetul spre pesediști. Ei sunt răi, noi suntem buni. Nu le-a ieșit așa cum au dorit – în sensul că au ajuns la guvernare, dar mai degrabă au fost ajutați de Iohannis decât au reușit să câștige alegerile. Un rol hotărâtor în acest semi-succes moderat l-a avut Ludovic Orban, cel care și-a dorit, mai întâi de toate, să fie premier. Ajuns la butoane a încercat să se mențină prin aceleași metode pe care le-a tot reproșat pesediștilor. Cu alte cuvinte, doar schimbare de pălărie, nu și de Mărie.
Cât timp era în opoziție, Orban a avut un discurs dătător de speranțe (cel puțin pentru cei care încă nu știu cine este individul). Să se termine cu nepotismul, cu numirile politice, cu aranjamentele de culise la atribuirea contractelor cu statul, cu achizițiile la suprapreț și multe altele. Însă, odată ajuns la butoane, a fost brusc lovit de amnezie și în timpul scurtului și agitatului mandat a reușit să facă praf zestrea electorală adunată de liberali pe vot negativ. Diferența dintre rezultatele de la alegerile pentru Parlamentul European și cele de la legislativele din România arată care e tendința bărcii PNL, și anume către fundul apei. Aparent, e vorba de doar două procente (de la 27% la europarlamentare, la 25,19% în cazul alegerilor generale), însă cifrele reale arată mai rău decât statistica procentuală. Astfel, liberalii au scăzut de la peste două milioane patru sute de mii de voturi la ceva mai mult de un milion patru sute de mii (un milion și jumătate în cazul voturilor pentru Senat). Circa un milion de voturi pierdute…
Unii spun că pandemia a jucat un rol foarte important în scăderea numărului de votanți de la un tur de scrutin la altul, însă asta nu explică pierderile liberalilor, care au demonstrat la europarlamentare că pot mobiliza ceva popor (cu ajutor de la Dăncilă; să nu ignorăm acest amănunt). Mult mai plauzibil e faptul că alegătorii au început să-și dea seama cu cine au de-a face. Dezgustați de manevrele pesediștilor și profund dezamăgiți de alternativa liberală, alegătorii și-au îndreptat speranțele spre alte orizonturi, furnizând o surpriză care le-a dat de gândit liberalilor. Și au gândit exact așa cum se aștepta de la pesediști. Ba pe alocuri se poate spune că și-au întrecut adversarul de azi și aliatul de ieri.
Liberalii au tot clamat meritocrație. Promovare pe merit, nu pe carnet de partid. Însă meritocrația e valabilă doar când e vorba de alții. Când vine vorba de guvernarea liberală intervin tot felul de factori perturbatori. Zilele trecute analizam împreună cu un cerc de prieteni meritocrațiile de partid. Cam câți parveniți politici știm din fiecare tabără. Rezultatul final a fost net „favorabil” PNL. Și anume un raport de cinci la trei… Cinci parveniți liberali la trei realizați în tabăra pesediștilor. Și nu i-a luat nimeni în calcul pe directorii de școli, consilierii locali sau oamenii de serviciu angajați cu pilă de partid; analiza asta empirică și pe alocuri subiectivă a privit doar de la consilieri județeni în sus. Personaje dubioase, trecute prin școală ca rața prin baltă, dar care, odată intrate în partid, au înflorit din toate punctele de vedere, dar mai ales material și educațional. Consilieri județeni, primari, președinți de consiliu județean, secretari de stat și chiar mai sus… Parveniți politic pe filieră liberală. Au și pesediștii realizații lor, dar liberalii au reușit să întreacă orice așteptări. Analfabeți funcționali sau mai rău, ridicați pe scaune înalte cu sprijinul necondiționat al partidului. Partidul liberal… Și, pe locul secund, PSD. În raport de cinci la trei.
Prin urmare, meritocrația liberală există, numai că e de sorginte pesedistă. Mulți parveniți, prea puțină meritocrație în adevăratul sens al cuvântului. Specialiști cu concurs dați afară pentru a face loc pilelor de partid – să nu uităm de cazul Gelu Puiu, acel vajnic eliberator de locuri pentru liberalii plini de merite. Orban a deschis drumul, Cîțu continuă să-l lărgească. Meritocrație există; s-a găsit și la PNL. Și o să se mai găsească…
