Treptat, probabil şi cu consimţământul domniei, orăşenii vor extinde hotarul târgului, în vederea amenajării de teren agricol, ori pentru fâneţe, prisăci etc., pe măsură ce, crescând numărul locuitorilor, se măreau şi nevoile acestora. Aşa se face că hotarul târgului ajunge să se atingă cu ocolul acestuia. Astfel, într-un act din 3 septembrie 1633, Moise Movilă voievod întărea mănăstirii Galatei satul Teişori „dinprejurul târgului Botoşani”. Tocmai această extindere a hotarului târgului, coroborată şi cu tendinţa domnilor fanarioţi de a uzurpa vechile libertăţi şi privilegii orăşeneşti, vor duce la un conflict deschis între târgoveţii botoşăneni şi stăpânii moşiilor din hotarul Botoşanilor, Tătăraşi şi Popăuţi.
Conflictul va fi lung şi înverşunat, niciuna dintre părţi nefiind dispusă la concesii: pe de o parte clerul grecesc al bisericii şi apoi mănăstirii Sf. Nicolae de la Popăuţi, sprijinit de domnii fanarioţi, de cealaltă parte târgoveţii, care având conştiinţa faptului că dreptatea este a lor, cum a lor era şi moşia pe nedrept dată călugărilor străini de la o mănăstire de care, din cauza conflictului, nu se mai simţeau legaţi cum fuseseră, în vremurile de dinainte, părinţii, moşii şi strămoşii lor.
La 1820, obştea târgului Botoşani, termen prin care trebuie să înţelegem fruntea târgului, alcătuită din negustori înstăriţi, staroşti ai breslelor, boieri şi mazili statorniciţi în târg, preoţii bisericilor domneşti, dregători de ocol şi de ţinut legaţi prin case, averi, afaceri sau familie de Botoşani, fruntaşi ai armenilor, evreilor şi altor naţii din compozitul oraş al Botoşanilor primelor decenii ale secolului al XIX-lea, această obşte reprezentativă pentru târg adresează o nouă jalbă domnului de atunci al Ţării Moldovei, Mihai Şuţu, nepot de fiu al fostului domn Mihai Şuţu, grec de origine.
În această jalbă, locuitorii târgului se plâng de supărările pe care le au de îndurat din partea proestosului (egumenului, n.ns.) mănăstirii Sf. Nicolae din Popăuţi. Ei arată cum s-a transformat lăcaşul cu hramul Sf. Nicolae din biserică de mir în mănăstire, fapt de la care li se trag toate ponoasele. Pierzând strămoşii lor scrisorile moşiei târgului, în vremurile grele care au trecut, egumenul Popăuţilor i-a lăsat numai cu vatra târgului, silindu-i să plătească dijmă pentru folosirea acelei moşii, iar casele târgoveţilor, aflate pe acel loc luat de mănăstire, au fost obligate să plătească mănăstirii bezmenul.
Locuitorii menţionează că în urma jalbei pe care au înaintat-o, în 1803, domnului Constantin Moruzi, acesta a poruncit ca mănăstirii să i se interzică de a vinde altcuiva respectiva moşie, de a creşte acolo vite pentru negoţ sau de a vinde din fânul cosit pe acel loc. Mănăstirea trebuia să crească vite doar pentru propria trebuinţă, eventualul prisos urmând a fi dat satelor mănăstirii şi târgoveţilor, care aveau voie să-şi trimită vitele la păşunat pe acel loc fără a plăti ceva.
Toate casele şi dughenele ridicate pe locul mănăstirii cu obligaţia prevăzută contractual de a da acesteia bezmen vor continua să plătească respectivul bezmen; după acea dată, dacă va voi să-şi ridice acolo casă sau dugheană, va face acest lucru doar prin bună învoire cu mănăstirea, după nişte condiţii reciproc acceptate.
După ce au enumerat principalele puncte ale anaforalei dată de Constantin Moruzi, locuitorii Botoşanilor continuă prin a prezenta modul prin care oamenii mănăstirii au încălcat, punct cu punct, porunca domnească. Ei îi incriminează pe diriguitorii mănăstirii pentru vina de a fi dat această moşie în arendă, arendaşii, la rândul lor, vânzând imaşurile pe la negustori, împreună cu locul de hrană al târgoveţilor, atât cât le-a mai rămas. Mai mult, locuitorii satelor de primprejur ale mănăstirii, cu arăturile pe care le fac, strâmtează şi mai mult imaşurile orăşenilor, şi aducând acolo oi la păşunat „nu are acum sărăcimea unde să păşuneze câte o vacă ce au pe la casele lor. I peste toate aceste asupriri, mai adauge cu supărarea şi lăcuitorilor târgoveţi ce au case pe locul mănăstirei, neurmând hotărârei giudecăţii, vrea să li se strice aşezările că de se strică vreun gard cuiva nu-l îngădueşte de a-şi îngrădi locul său, după cum îl avea din vechi şi de va voi careva să-şi vândă casa sa li stă împotrivă, vrând de a sui bezmănul şi, lăsându-se cumpărătorii, la cei mulţi se risipesc casele şi rămân săraci. La unii au răşluit locurile, la alţii au adus bezmănul, pe alţii la bătăi i-au supus. Au închis târgul împregiur cu heleşteie şi cu velniţi, cerând de la lăcuitori şi aşezări înscris despre mănăstire. La care ce aşezare poate să aibă, când se află drept locul lor domnesc, şi cu sila i-au supus bezmănului”? În final, „toată obştea lăcuitorilor oraşului Botoşani” solicită domnului cercetarea acestor abuzuri şi oprirea lor.
Dicționar de termeni istorici
Bezmen – în acest caz desemnează darea plătită de către cei ce trăiau pe locurile mănăstirii
Mazil – membru al unui rang inferior al boierimii format din boierii rămași fără slujbă și din urmașii sărăciți ai acestora
Velniță – loc, atelier în care se producea rachiu
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
