Faptul că la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo o botoșăneancă de-a noastră a purtat drapelul României constituie un motiv de mare mândrie pentru trăitorii acestor meleaguri. Fiecare dintre noi am trăit, alături de excepționala canotoare Simona Geanina Radiș, momente de profundă și sublimă înălțare patriotică. Aceleași sentimente minunate le-au trăit botoșănenii și sâmbătă seara, când echipa fanion ce ne poartă județul în lume, FC Botoșani, s-a impus în fața fotbaliștilor finanțați de primăria lui Pandele, cu scorul de 1-0, veteranul Roman fiind, ca de atâtea ori, magnific. Și dacă tot am pomenit de finanțare, iată că Valeriu Iftime, Marius Croitoru și echipa lor au dat o palmă serioasă peste obrazul gros al oficialităților locale care, din 90 încoace, alocă fondurile nerambursabile nu în baza performanței, ci a afinităților politice sau de cumetrie, vorba „iliescului”. Argumentele care stau la baza acestei afirmații sunt de necontestat, din moment ce o echipă de looseri (parcă așa se numesc cei care nu au reușit nicio victorie într-un sezon și au retrogradat în eșalonul 2!) primește o sumă uriașă, comparativ cu gruparea fotbalistică botoșăneană care s-a situat în primele șase locuri, în condițiile în care orașe ca Iașiul, Bacăul, Timișoara, Galațiul, Oradea, Suceava sau Brașovul jinduiesc de ani buni la prima ligă. Și dacă tot am pomenit de frumosul sport canotaj, credeți că performanțele înregistrate de către botoșăneni au constituit vreodată un criteriu de finanțare? Cu siguranță, nu. Clubul Sportiv Botoșani în cadrul căruia există secția de canotaj se târâie financiar și logistic de pe azi pe mâine în condițiile în care, la Stăuceni sau la Dracșani, ar fi putut fi amenajate niște baze de antrenament de nivel olimpic. Dar repet, performanța e un criteriu minor comparativ cu afinitatea politică atunci când vine vorba de repartizarea arginților. În spatele multor fundații și ONG-uri așa-zise independente stau cu mâna întinsă la resursele autohtone tot felul de politruci sub acoperire, rubedenii sau amici ai potentaților zilei care, într-un final, doar ca urmare a acestor „calități” primesc punguța cu galbeni din partea ispravnicilor locului. Dar nu numai sportul e afectat de această molimă a recompensării mediocrității și nu a performanței. Cultura, arta, învățământul și chiar turismul suferă de același sindrom care apare în împărțirea fondurilor nerambursabile, botezat atât de potrivit de amintitul Ilici, „capitalismul de cumetrie”, unde meritocrația nu-și găsește nicicum locul. Că până la urmă domeniul în care valoarea, talentul, munca și seriozitatea se împreunează într-o simbiotică perenitate, răzbate precum mirabila sămânță prin scoarța terestră și nu-și găsește răgaz de așteptare până nu înflorește în toată splendoarea ei. Într-un asemenea context poate fi încadrată activitatea Asociației „Artă și Suflet” Botoșani care, coordonată de inimoasa Anca Larionesei, a creat la Ipotești, pe strada Lacului, aproape de pădurea cutreierată de Luceafăr, un loc de poveste unde arta, învățământul și turismul se împletesc în mod armonios făcând din castelul lui Făt Frumos sau celelalte acareturi, bijuterii arhitectonice concepute și construite numai și numai de mintea, mâna și, foarte important, de punga ei. Faptul că pe traseul turistic eminescian a apărut o steluță care atrage ca un magnet copii și adulți iubitori de cunoaștere și frumos este demn de remarcat doar pentru noi, trăitorii simpli care iubim școala, arta și locurile mirifice din jurul nostru. Oficialitățile sunt interesate de asemenea minuni numai dacă cei care dezvoltă o pasiune, un hobby sau vreun meșteșug se înscriu în cohorta de îndoctrinați care le asigură din patru în patru ani accesul la butoanele comunității. Nu știu dacă asociația amintită mai sus a solicitat sau nu vreun ajutor (proiect de finanțare nerambursabilă) de la comenduire, dar din moment ce tot ce este acolo, în zona de intrare la „lacul codrilor albastru”, este realizat prin fonduri proprii, nu cred să fi beneficiat de vreun capital din ăsta, de … cumetrie! Meteahna asta a acordării de fonduri către clientela de partid nu se poate pune numai în cârca actualei conduceri administrative. Ea a existat întotdeauna, arginții fiind dirijați pe ochi frumoși și nu în baza performanței, întrucât la noi, democrația originală a strangulat în totalitate meritocrația. În altă ordine de idei, dar tot prin aceeași zonă, creșterile uriașe de prețuri la materiale din ultimele luni este, cumva, o răzbunare a sorții pentru firmele abonate la banii publici. Răzbunare, dureroasă pentru noi, cetățenii, întrucât nu vom mai putea beneficia de investițiile ce urmau să prindă viață, dar catastrofală pentru firmele de partid care, până se vor renegocia noile prețuri și condiții din contracte, ar putea sucomba în mod spectaculos. Pentru că așa cum un om dă ortul popii dacă i se întrerupe alimentarea cu oxigen mai mult de trei minute, așa și o firmă, dacă are conturile goale câteva luni, poate să-și dea obștescul sfârșit. Ceea ce, până la urmă, nu ar fi chiar așa de rău, că poate ar dispărea, măcar parțial, nonvalorile colorate politic care poftesc și obțin „capitalul de cumetrie”!
