Spre deosebire de alte târguri moldoveneşti, ale căror hotare au fost uzurpate de domni sau din porunca acestora destul de devreme, în cazul Botoşanilor acest lucru se va întâmpla abia către jumătatea secolului al XVIII-lea, în bună măsură datorită statutului de excepţie al târgului, anume acela de apanaj al Doamnei. Paradoxal, dar la Hârlău Ştefan cel Mare este primul domn care face o danie din hotarul târgului. Astfel, la 28 mai 1470, el cumpără de la „oamenii noştri săraci din Hârlău, anume Carlac Laslău şi Toth Iştifan şi Staşco şi Sebiştian şi Fasechiş şi Imbrio” o vie din hotarul târgului Hârlău, pe care o dă mai apoi mănăstirii Putna, „să-i fie uric şi cu tot venitul” Încălcări ale hotarului târgului sau încercări de încălcare a lui au avut loc în diferite perioade istorice, dar ele au fost semnalate prompt domniei de către orăşeni, foarte circumspecţi la tot ceea ce le putea dăuna intereselor lor. Ca şi celelalte oraşe moldoveneşti, Botoşanii se aflau pe loc domnesc, aceasta însemnând atât vatra propriu-zisă cât şi moşia târgului sau hotarul, care cuprindea teritoriul din prelungirea oraşului şi care, alcătuită din vii, fâneţe, păşuni, ogoare, vaduri de moară, livezi, păduri şi heleşteie asigurau subzistenţa locuitorilor orăşeni. Deşi, în general, aceştia erau liberi să folosească pentru nevoile proprii potenţialul economic, în principal cel agricol, al terenului din hotar, îndatorându-se pentru aceasta cu anumite obligaţii faţă de domnie, aceasta din urmă, ca proprietară de drept, putea oricând trasa, întări, modifica sau dărui părţi din acest hotar. Aşa se face, că la 17 mai 1638, Agopşea, fiul lui Bogdan armeanul din târgul Botoşani, se plânge lui Miron Barnovschi voievod că iazul său din hotarul târgului Botoşani, pe care l-a avut danie tatăl lui, Bogdan, de la Ieremia Movilă voievod, a fost tras de comisul Duca în hotarul satului său, Curteşti. Domnul cercetează şi află că acel iaz este în hotarul târgului Botoşani fiind, prin urmare, în stăpânirea lui Agopşea. În plus, documentul evidenţiază un alt aspect din istoria medievală a Botoşanilor, ilustrat cel mai bine în dinamica şi în aspectele vieţii urbane propriu-zise, anume conlocuirea şi egalitatea de şanse a diverselor etnii stabilite, mai demult sau mai recent pe aceste locuri. Astfel se explică faptul că în acel an 1638 erau în dispută, pentru un loc din hotarul târgului, un grec şi un armean! Mult mai târziu, la 4 februarie 1814, într-o mărturie hotarnică făcută după cercetarea hotarelor moşiilor Mănăstirea Doamnei şi Livada de către moşiile vecine Stânceşti, Agafton, Curteşti, Popăuţi şi Tătăraşi, se face din nou referire la acel iaz din hotarul târgului. Astfel, serdarul Vasile Chiriac, stăpânul din 1814 al Curteştilor, vrea să meargă cu hotarul de nord al satului Curteşti până în pârâul Dresleuca, cuprinzând şi drumul care venea din heleşteu din Dresleuca. Împotriva acestei pretenţii stau însă scrisorile unor armeni din Botoşani, ce se trag din Lebădă armeanul, pentru un heleşteu ce au pe Dresleuca, în hotarul târgului, arătând ei şi ispisocul din 1638, cu judecata lui Miron Barnovschi voievod, la care ne-am referit deja, dar şi o carte din 11 mai 1719, de la Mihai Racoviţă voievod, privind judecata dintre Lebădă armeanul şi stăpânul Curteştilor, tot pentru acel heleşteu dându-se dreptate lui Lebădă armeanul. Acestora li se adaugă scrisorile mănăstirii Sf. Nicolae din Botoşani, în fapt un hrisov din 2 septembrie 1752, de la Constantin Racoviţă voievod, în care este amintit din nou heleşteul lui Lebădă armeanul, aflat în hotarul târgului, ocolit prin capătul de la răsărit de drumul ce mergea de la Curteşti, la Botoşani. Până în ziua de astăzi a rămas topicul „Iazul lui Lebădă” pentru acel iaz situat la ieşirea din Botoşani, pe dreapta drumului ce duce spre Hârlău şi Iaşi.
Dicționar de termeni istorici
Serdar – Inițial comandant de oaste ( cavalerie) și mare dregător, cel care a înființat această dregătorie în Moldova fiind Vasile Lupu (1634-1653). Pentru perioada la care ne referim în text, anul 1814, serdarul era un titlu boieresc onorific, fiind un dregător fără dregătorie. Termenul derivă din cuvântul compus turcesc ser – cap și dar – care ține, cu înțelesul de cel care ține capul, care e în frunte.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU