Mai zilele trecute, țeava pe care se face evacuarea din casă mi s-a prăbușit în fosta fosă septică, pe care o traversa. Am chemat o echipă specializată, care afișa pe internet o varietate de aparate sofisticate și se lăuda cu intervenții în sute de cazuri dificile. Au venit, au pus țeava la loc, au încasat un tarif de nivel occidental, 100 euro, fără să-mi dea bon, chitanță sau garanție și au plecat. A doua zi dimineață țeava a căzut din nou, exact cum era înainte de intervenția specialiștilor.
Potrivit regulii „un necaz nu vine niciodată singur”, în aceeași zi mașina a refuzat să mai pornească. Am urnit-o, cu ajutorul vecinilor, și am dus-o într-un service cu ștaif, hală în toată regula, mecanici în uniforme, impresionant, ce mai. Un băiat priceput a diagnosticat-o imediat: „bendixul și volanta trebuie schimbate”. Am dat acordul, deși presimțeam o arsură cumplită la buzunar și, într-adevăr, a doua zi am fost chemat să-mi iau bătrânul hârb acasă, contra modestei sume de 250 euro. „V-am schimbat electromotorul, că bendix potrivit n-am găsit, iar volanta da, are doi dinți rupți, dar lăsați-o așa, că merge”. Factură, bon, garanție, nici vorbă: „n-am timp de prostii, și așa v-am luat la urgență, vedeți ce aglomerați suntem”.
Acum doi ani au fost renovate câteva clădiri reprezentative din oraș. Pe două dintre ele tencuiala a început să crape, se văd fisurile de la distanță. Într-o piață placată cu travertin, importat din Italia, dalele au început să crape. Pe strada mea, abia asfaltată de vreo două luni, au venit cei de la canalizare să ridice capacele la nivelul covorului de uzură. Au spart, au ridicat, prea mult – evident că acum capacele sunt mult mai înalte – au lăsat vraiște și au plecat mulțumiți de onorariul încasat. Fără urmă de mândrie profesională, fără remușcări, fără să poarte vreo responsabilitate, fără teamă de consecințe.
Luați separat, instalatorii, mecanicii, zidarii, asfaltatorii se plâng în cor că au venituri mult prea mici în raport cu prețurile enorme ale sculelor necesare, dar și față de eforturile pe care le depun. Forța de muncă bine calificată descrește cu fiecare zi în care tot mai multe familii continuă să părăsească țara. Nimeni nu mai vrea să devină meseriaș, deși unul care muncește cu pasiune își poate achiziționa în timp aparatele necesare și poate câștiga ca în Occident. Școlile de meserii sunt văzute doar ca o consolare pentru „proștii” care nu au ajuns la un liceu de fițe și de acolo la o facultate privată. Banul trebuie făcut repede și mult, din învârteli și combinații, iar pentru asta munca, o carieră profesională meritorie, nu reprezintă o opțiune.
Vestul și-a rezolvat problema racolând muncitori din Est. Probabil că așa va fi și la noi, mergând mai departe spre Est, în Asia și Pacific, cum se și întâmplă deja. Este o tendință globală căreia, odată ce am fost admiși în grupul țărilor avute, nu avem cum să i ne opunem. Avem muncitori din Filipine și Pakistan, nu este departe ziua în care și meseriașii vor veni tot de acolo. Nu asta este problema noastră, ci mentalitatea. Care nu văd cum se va schimba vreodată, fiindcă patronatul, fie de stat, fie privat, va fi autohton sau influențat decisiv de obiceiurile locale.
România needucată ne doare și ne costă cel mai mult. Cu normele morale la pământ, cu 42% analfabeți funcționali, cu mii de mame minore, cu zeci de mii de copii abandonând an de an școala, cu diplome furate, cu politicieni puși pe căpătuială imediată, cu contraselecția operând nu numai în zona publică ci, mai nou, și în cea privată, este clar că nu vom avea nici infrastructură și nici servicii de calitate. Trăim într-o țară frumoasă, chiar pitorească, în care viața e minunată atâta vreme cât nu ai nevoie de ceva și te poți descurca singur. Țara în care forma reflexivă „a te descurca” are sute de conotații, imposibil de tradus în orice altă limbă, definind o întreagă filozofie de viață. Este și aceasta o realitate care ne face unici în Europa, avem cu ce ne mândri.
