Aşadar, deşi Botoşanii au fost, timp de mai multe secole, târg al Doamnei, administrarea curţii domneşti de acolo şi a ocolului aferent, inclusiv strângerea impozitelor, era coordonată de vornicii de Botoşani, care aveau un întreg aparat fiscal, administrativ, militar şi judecătoresc în subordine. Banii de la Botoşani nu ajungeau, însă, în vistieria ţării, ci în cea a Doamnei, şi ei erau probabil chivernisiţi de un cămăraş al său, pomenit şi de Cantemir, dar şi mai târziu, în timpul celei de-a patra domnii în Ţara Moldovei a lui Grigore al II-lea Ghica (1747 – 1748). În aceste condiţii, circumstanţiate şi prin menţiunile documentare, prezenţa şi implicarea vornicilor Doamnei la Botoşani şi în ocolul acesteia constituie o excepţie şi nu o regulă. Alte slugi ale Doamnei, care îndeplineau pentru aceasta felurite slujbe în târg sau în ocol, se subordonau, de asemenea, vornicilor de Botoşani. Cerinţele financiare crescânde ale ceremonialului domnesc, puternic orientalizat, motivate de dorinţa domnilor de a arăta, prin acest subterfugiu de imagine, că sunt solvabili şi că îi pot mulţumi corespunzător pe toţi cei care i-au ajutat să obţină tronul Ţării Moldovei, îi determină pe aceştia să ofere venituri suplimentare domniţelor din stirpea lor, inaugurând o practică nouă, pe care o doreau perpetuată şi de succesorii lor la domnie. Din realităţile mai târzii, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, putem deduce că nu toate veniturile târgului şi ale ocolului acestuia luau calea cămării Doamnei, o parte a acestora fiind ale domniei. În plus, aşa cum am arătat deja, vornicilor târgului, altor dregători şi slujbaşi domneşti de aici, le revenea o parte din acest venit, pentru slujbele îndeplinite. De altfel, dintotdeauna târgul Botoşanilor şi ocolul său erau datori, faţă de domnie, cu felurite obligaţii, prestaţii sau slujbe, aidoma tuturor celorlalte târguri şi ocoale din Moldova. Astfel, în 1739, din Botoşani se duceau la curtea domnească din Iaşi 200 de stoguri de fân, iar în 1742, când Botoşanii erau ţinut, 350 de care de lemne. Caii de la curte erau duşi la iernat tot la Botoşani, iar vornicului ţinutului Botoşani i se poruncea, în 1742, să împrumute pentru o lună 100 de lei, de la negustori şi de la prieteni ai săi, cu dobândă 10 lei de pungă, pentru a fi daţi turcilor havalagii (vornicul Botoşanilor era ameninţat cu înlocuirea dacă nu reuşea să ducă la bun sfârşit respectiva poruncă). Un ultim aspect asupra căruia ne vom referi este, de fapt, o întrebare: de ce nu au fost Botoşanii ţinut din vremurile mai vechi? Exista aici un centru economic, politic şi administrativ, târgul Botoşanilor, cu o curte domnească şi trei ctitorii bisericeşti domneşti, ce putea fi oricând reşedinţă de ţinut. Existau în jur mai multe sate, care vor fi strânse de Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în ocolul Botoşanilor, dat iniţial spre întreţinerea curţii domneşti de aici. Iar dacă privim numele ţinuturilor Ţării Moldovei observăm că majoritatea târgurilor mai însemnate erau reşedinţe ţinutale, cu câteva excepţii notabile: Cotnari, acolo unde era reşedinţa marelui paharnic, târg care de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea intră într-un declin ce se va accentua continuu, Huşi, de la ţinutul Fălciului, reşedinţă episcopală şi Botoşani, care avea un statut aparte.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Dicționar de termeni istorici
Havalagiu – slujbaș însărcinat cu executarea poruncilor Parții, porunci nunite havaele. În sens restrâns poate desemna un slujbaș fiscal însărcinat cu strângerea birului.
