Marius ILINCARU
editor
În vâltoarea evenimentelor politice care au încins începutul verii mai tare decât a făcut-o soarele s-a trecut mult prea uşor peste nişte evenimente care ridică mari semne de întrebare asupra dotării Armatei şi al gradului ei de integrare NATO.
12 iunie, ora 11:15. Un MiG 21 Lancer din dotarea Bazei 86 Aeriană „Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă” Feteşti, care executa o misiune de antrenament în cadrul exerciţiului internaţional „Thracian Eagle 2017”, s-a prăbuşit în timpul executării manevrelor de aterizare pe baza aeriană din Mihail Kogălniceanu. Pilotul s-a catapultat, dar s-a rănit grav la coloană.
29 iunie, ora 21:55. Un autocamion cu 13 militari din cadrul Batalionului 30 Vânători de Munte, care era ultimul dintr-o coloană de patru vehicule militare, care se deplasau dinspre Cincu spre Câmpulung, a rămas fără frâne şi s-a prăbuşit într-o prăpastie. Bilanţul: trei morţi şi nouă răniţi.
Punctul comun al celor două accidente îl reprezintă vechimea tehnicii aflate în dotarea Armatei române. MiG 21 Lancer are peste o jumătate de veac de existenţă, timp în care i-a expirat şi resursa de zbor (în 2013) şi doar modernizări făcute pe la Bacău, a se citi nişte cârpeli caracteristic româneşti, îi mai permit să se ridice pe cer. Camionul militar, de tip DAC 665T, a fost construit în anii ’80, deci avea o vechime de peste trei decenii şi oricât de bine ar fi fost întreţinut nu poate răspunde exigenţelor actuale, iar ipoteza că ar fi rămas fără frâne este de luat în considerare.
Realitatea tristă e că aproape toată tehnica militară aflată la dispoziţia soldaţilor români este depăşită fizic şi moral. E de ajuns să facem o vizită într-o unitate militară pentru a constata că aceasta este o rugină şi că ar avea preţ doar la fier vechi, la ora actuală fiind principalul pericol la care este expus militarul român, fie că este la antrenamentele de acasă, fie că este plecat la misiuni străinătate.
În urmă cu vreo câţiva ani, după moartea unor militari români în Afganistan, oficialii MApN recunoşteau că trupele sunt trimise la moarte sigură în nişte coji denumite pompos TAB-uri. Imediat s-a achiziţionat tehnică de luptă modernă, iar numărul victimelor din acel teatru de război a scăzut simţitor. Cele două accidente de luna trecută ar trebui să dea de gândit oficialilor de la Bucureşti să ia decizii similare, adică, dacă tot se alocă 2% din PIB pentru cheltuielile militare, acestea să se regăsească în achiziţia de tehnică modernă, care să se facă, în primul rând, cu gândul la interesele românilor şi nu aşa cum s-a făcut în ultimii ani când s-au achiziţionat 12 avioane F-16 second hand la preţuri similare cu cele cerute pentru aparate noi de zbor de Eurofighter (Typhoon) sau Saab (JAS 39 Gripen). În acest circuit ar trebui introdusă şi industria de apărare românească. Dacă în ultimii ani uzina Roman Braşov a fost în stare să facă 600 de camioane, în valoare de aproape 200 de milioane de dolari, pentru armata Statelor Unite, la standardele cerute de exigentul Pentagon, ea ar putea să fie placă turnantă şi pentru modernizarea armatei româneşti. Lăsând la o parte proprietarul uzinei braşovene şi problemele lui juridice, o comandă de camioane ar putea însemna o gură de oxigen şi pentru sutele de angajaţi de aici. La fel şi fabricile de elicoptere de la Ghimbav ar putea deveni o soluţie internă viabilă pentru modernizarea Armatei, astfel încât aceasta să nu mai fie o adunătură de fier vechi. Şi tot aşa ar putea fi revitalizate toate fabricile de armament, care acum abia gâfâie şi s-ar deschide un circuit economic din care am avea numai de câştigat, odată prin creşterea producţiei interne, implicit a economiei, şi a doua oară prin modernizarea Armatei, care, în noul context internaţional, trebuie să fie o prioritate pentru oricine va conduce statul român.