Neîncredere. Ei ne-au învățat așa. Premierul, făcând abstracție de toți predecesorii săi, ne cere – a câta oară? – un efort de imaginație: „Vreau să vă imaginaţi România anului 2026, atunci când reformele şi investiţiile din PNRR vor fi duse la bun sfârşit”. Șeful Opoziției, Ciolacu de la PSD, spune că Planul Național de Redresare și Reziliență a fost respins de Bruxelles. Fake-news, adică știre falsă, după noile reguli de comunicare. Puterea arată că doar unele măsuri au fost supuse unor discuții și că oficialii europeni au cerut anumite ajustări.
Doar că nu mai vrem „eforturi de imaginație”, ci certitudini. Pe care nu poate nimeni în lumea asta să ni le ofere. Nici măcar marile puteri ale lumii, care s-au întâlnit recent ca să constate, ca de fiecare dată, că nu pot fi de acord asupra niciuneia dintre problemele importante ale omenirii. Și că nesiguranța va continua, accentuând cea mai imprevizibilă secvență a vieții din ultimii ani.
Nu știu dacă voi reuși să-mi dau copilul la școala pe care și-o dorește, nu știu dacă voi scăpa cu viață dintr-o internare necesară, nu știu dacă o să reușesc să-mi renovez locuința, nu știu nici măcar dacă o să pot merge în vacanța pe care mi-o doresc. Habar nu am dacă-mi va fi renovată anul ăsta strada plină de gropi pe care locuiesc și premierul îmi cere să-mi imaginez România anului 2026. Să mă iertați, domnule prim ministru, dar nu pot. Gazul se scumpește cu 26%, curentul electric cu vreo 8%, socotelile mele de viitor se întind cel mult până la iarnă, fiindcă mă gândesc de pe acum la ce costuri pot să mai fac reduceri.
Primarul meu nu știe nici afacereza, nici bruxelleza, acestea sunt două limbaje inventate de birocrați anume pentru ca noi, prezumtivii beneficiari ai unor proiecte, să nu înțelegem o iotă. El știe doar că are de asfaltat câteva zeci de străzi, de reabilitat câteva parcuri și fântâni, de renovat câteva clădiri, de tras gazul și apa în cartierele mărginașe și de rezolvat interminabilele probleme cu subvențiile și ajutoarele. Cere fonduri și proiectele îi sunt respinse, formularea este defectuoasă. Nu sunt pe axele și măsurile disponibile pentru finanțare.
Tocmește o firmă de consultanță. Vin doi-trei spilcuiți, iau de-a gata datele tehnice (ridicări topo, profile geologice, structuri de rezistență etc.) de la instituțiile specializate, completează câteva pagini în limbile alea două de neînțeles, încasează un onorariu amețitor, proiectele trec și la final câștigă întotdeauna firme din capitală care nu au nici angajați, nici utilaje, dar umflă toți banii. În cele din urmă, lucrările sunt subcontractate unor protejați locali. Au câțiva muncitori nepricepuți și câteva utilaje hârbuite, dar sunt bucuroși că prind și ei ceva. Toată lumea e fericită, mai puțin beneficiarul final: adică eu, fiindcă lucrarea a ieșit prost și nici măcar nu este dintre cele de primă necesitate. Dar cui îi pasă de părerea mea?
Dacă ar fi după ceea ce îmi imaginez eu, și nu ceea ce îmi cere premierul, până la România antreprenorială, digitală și verde, aș vrea să știu exact, metru cu metru, de pe un site oficial, pe unde va trece șoseaua de centură, când vor fi gata noul spital, noua școală, noua grădiniță, noul stadion și teatrul, data exactă de la care îmi voi putea plăti toate dările de pe telefon, programa școlară a copiilor, cuantumul corect al procedurilor și materialelor decontate de Casa de Sănătate și toate celelalte care îmi afectează viața de zi cu zi. Constat că tocmai asta nu se poate.
Da, știu, modernizarea se face – pe alocuri – cu forța și cu amenzi pentru ultra-conservatorii recalcitranți. Doar că ea trebuie explicată, detaliat, cu demonstrarea fiecărui beneficiu pe care îl va aduce. Asta n-o face nimeni la noi. Și, mai rău, câtă vreme sistemul descris mai sus nu este dezmembrat în favoarea unui circuit economic normal și sănătos, nu cred în modernizare ci, mai degrabă, într-o nouă morișcă de tocat bani pe lucrări proaste, care nici măcar nu sunt prioritare.
