Marele istoric botoşănean Nicolae Iorga este unul dintre animatorii sufletești și spirituali cărora li se datorează înfăptuirea evenimentului astral al Marii Uniri.
-Lucia OLARU NENATI
Îmi dau seama, cam târziu, e drept, că așa trebuia să încep această serie, cu un asemenea exemplu revelator pentru definirea acestei categorii de oameni, pe care în edițiile anterioare îi desemnam ca fiind unii dintre animatorii sufletești și spirituali cărora li se datorează înfăptuirea evenimentului astral al Marii Uniri.
Asta pentru că în încercarea mea de statuare a termenului de „energie luminată”, numele lui Nicolae Iorga apare chiar în capitolul demonstrației, cel în care am numit acest fenomen, ca fiind emanat de nişte oameni speciali, aleşi, în chip de energie trasmisibilă, contagiantă, extrem de eficientă în plan personal sau colectiv, cauză a atâtor fapte ziditoare cu care ne mândrim, iată, şi azi, chiar şi după ce efectele unui semiveac în care energii de semn contrar – întunecate – au căutat să şteargă de pe faţa pământului efectele celor dintâi.
Momentul Marii Uniri a fost, după acela al Unirii Principatelor, o majoră abolire a discordiei, iar realizarea statului naţional unitar, cu perioada de renaştere interbelică ce i-a urmat, a constituit un exemplu, bazat pe acest fenomen al energiilor luminate, al efectelor miraculoase pe care le poate produce o asemenea abolire – fie şi temporară – a discordiei – şi a instaurării depline a armoniei şi concordiei spirituale. Roadele propagării acestui model s-au putut vedea în toate împrejurările în care „luminătorii“ au influenţat în mod fast societatea timpului lor, dar şi generaţiile următoare: în cadrul comunităţilor, în ridicarea învăţământului, în dezvoltarea interesului şi formarea gustului pentru cultură şi creaţie, în ipostaza de combatanţi ai luptelor armate când a fost cazul, şi în multe altele asemănătoare.
Acestea pot duce cu gândul, în sens generic, către rolul personalităţilor superioare, dinamizatoare, în evoluţia destinului nostru naţional, evidenţiindu-se din orice unghi de abordare, că acesta a fost influenţat în mod esenţial de către personalităţi supra-energetice precum Kogălniceanu, Iorga sau Eminescu, ori alţii de aceeaşi factură.
Privite astfel lucrurile, ele par a nu fi prea depărtate de domeniul ştiinţelor exacte în care se studiază cum acţionează, de pildă, energia electrică generată de centrale, pentru a se propaga apoi prin canale şi redestribui prin relee până la ultimul bec dintr-un cătun îndepărtat. Poate că, aşa cum s-au descoperit atâtea fenomene şi legităţi, iniţial utopice, se va putea cândva stabili ştiinţific care este natura acestei forţe, a acestei “energii luminate”, emanate de spiritele şi psihologiile omenilor supradotaţi ca atare, sau chiar se va putea stabili unitatea de măsură care să cuantifice această forţă reală (un “luc”, de pildă, care să însemne, să spunem, cantitatea de energie sufletească transmisă de un “generator” ca Iorga într-o oră, unui amfiteatru cu 100 de ascultători, unitate care să se aşeze alături de “watt” ori “ohm”, pe tabelul unităţilor concrete de măsură!), însemnând astfel un câştig pentru ştiinţele aflate într-o tot mai complexă interdisciplinaritate. Lucrul acesta, expus aici cu nuanţa cuvenită de umor, pare a nu fi chiar imposibil într-o lume ce devine tot mai conştientă de rolul, complexitatea şi omniprezenţa energiei în univers.
Sursă de mândrie
Că Iorga a fost un om-miracol de energie în toate accepțiile ei este un fapt deja arhicunoscut, dar care nu a încetat totuși să mire pe oricine, iar pe noi, românii, în speță, botoșănenii, să ne alimenteze ca sursă de mândrie pe care uneori e benefic să o privim din afară. Îmi amintesc în acest sens de o împrejurare în care, având a prezenta unor studenți străini personalități românești marcante și prezentându-le pe cele din aria noastră, fiecare cu data și locul de naștere, la exemplul lui Iorga un student german l-a numit ubermench (supraom), iar mai mulți au întrebat, constatând repetarea zonei botoșănene ca origine, dacă acest oraș este capitala României. No comment.
Deci cum altfel ar fi reușit Iorga să adune într-o singură viață – și aceea curmată în chipul știut și regretat! – atâtea identități și calități devenite deja truistice: de copil minune, student magna cum laudae și doctor la 23 de ani, poliglot, autor a peste 1.000 de cărți și a nenumărate studii, membru a numeroase academii și universități, întemeitor de publicații și instituții culturale și câte altele!
Înainte de orice, se cuvine relevat că prima sa preocupare și grijă sinceră a fost aceea dedicată propășirii, binelui țării și neamului său (de aici și titlul uneia dintre publicațiile întemeiate de el, “Neamul Românesc”). Poate aici trebuie menționat faptul că el a fost unul dintre puținii membri din consiliul de coroană care n-au fost de acord cu cedarea fără luptă a provinciilor Bucovina și Basarabia, cerute prin ultimatum de “vecinii de la răsărit”.
Luptă pentru ideile unioniste
Dar poate cea mai meritorie şi redutabilă preocupare a lui Nicolae Iorga a fost lupta lui îndelungată dedicată înfăptuirii Marii Uniri, pe care o considera a fi “o necesitate intimă, fundamentală a naţiei noastre”, pentru care a găsit mijloace de-a dreptul uimitoare, de la călătoriile în ţară şi în teritoriile românești înstrăinate, la trimiterea de cărţi cu titluri aparent banale (“De-ale noastre”) dar cu conţinut incendiar, în acele ţinuturi; la propagarea prin intermediul longevivei sale publicaţii “Neamul Românesc” şi nu numai, a ideilor unioniste; prin întemeierea “Frăţiei bunilor români”, promovând unirea sufletească şi de conştiinţă a tuturor conaţionalilor noştri; prin discursurile lui fulminanate din Parlament care, multiplicate şi difuzate radiofonic în toată ţara, au avut într-o anume împrejurare critică, darul de a contribui decisiv la spulberarea descurajării civililor, dar și ostașilor de după deprimantele înfrângeri pe câmpul de luptă; prin activitatea lui în cadrul “Ligii pentru unitatea naţională a tuturor românilor”, precum şi în cadrul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte şi câte altele.
Nu în ultimul rând, prin uriaşa lui forţă de transmitere a energiei spirituale dedicate idealului unirii noastre, energie psihologică ce a gestat până în capilarele societăţii româneşti, generând benefice roade concrete. Încât, pe bună dreptate, el a fost perceput ca un apostol al neamului şi un personaj providenţial trimis parcă de destin să coaguleze energiile luminate ale acestuia întru unire, pe care a considerat-o a fi “cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”.
Ataşament faţă de Botoşani
Nu se cuvine ignorat și atașamentul său firesc față de locul său natal, Botoșani, și de intelectualii și oamenii deosebiți prin asemenea calități ca acelea prezentate anterior. Ca atare, el se întoarce adesea la Botoșani și susține conferințe, nu o dată în cadrul – regretatei azi – școli Marchian, condusă de un personaj reprezentativ pentru acea energie luminată la care ne referim, Constantin Iordăchescu, acela care întemeiază, de altfel, în acea clădire azi dispărută – ca și teatrul, prin bombardament – primul muzeu dedicat marelui savant, muzeu care a constituit, de fapt, embrionul instituției muzeale actuale.
Dar legătura lui cu botoșănenii luminați continua mereu și prin corespondență cu acei intelectuali cu care era, practic, chiar prieten, precum cu Tiberiu Crudu și Constantin Iordăchescu. Dar mai ales, influența sa s-a manifestat prin înființarea și funcționarea aici a două publicații post-unioniste, “Junimea Moldovei de Nord” și “Revista Moldovei”, în care spiritual aulic al marelui savant a găsit spațiu fructuos de manifestare, dar fără ca acestea să-și piardă independența proprie de gândire.
Sedus de scrisul eminescian
Și atașamentul său pentru Eminescu a constituit un factor major în conștiința lui Iorga. Amintindu-și de întâlnirea sa juvenilă cu scrisul eminescian, el notează: “întâi n-am înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura personalitaţii sale proteice, cu “o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: “când am intrat în Universitate eram eminescian”.
Acest atașament a dăinuit mereu, probat fiind în multe feluri, în primul rând prin propagarea operei și valorii eminesciene în repetate rânduri, tradusă în diferite limbi străine, într-o constantă și, de altfel, generală, tendință a sa, de-a releva lumii valoarea eminesciană, dar, implicit, a întregii culturi și spiritualități românești.
Așadar Nicolae Iorga a fost un titan universal, despre care s-a spus că a jucat în epocă rolul lui Voltaire; cel care a fost cunoscut și apreciat de către numeroase instituții academice și culturale internaționale; regretat public la moartea sa de către 47 de universități din lume care au arborat steaguri în bernă, un om a cărui grandoare inhibă, de fapt, pe oamenii obișnuiți, drept care prea puțini se apropie azi de scrisul său.
Dar și Eminescu este un astfel de supra-om, a cărui operă fascinează pe oricine se apropie de universal său și care merită o transpunere în mult mai consistentă măsură în cultura lumii. La fel și muzica lui Enescu câștigă tot mai mare și mai profundă apreciere a publicului meloman, ceea ce s-a dovedit prin participarea la festivalul internațional ce-i poartă numele.
Și, nu se știe cum și de ce toți acești supra-oameni și încă alți creatori, au apărut pe acest petec de pământ, care însă e departe de-a reprezenta în chip simbolic această onoare copleșitoare.
Pledoarie pentru Orașul Pantheon
Poate viitorul va fi mai bogat în spirite necesare acestui scop și care vor ști să întemeieze (Ținutul) Orașul Pantheon, pentru care pledez de multă vreme. Căci sunt foarte rare în lume exemplele unei asemenea aglomerări de valoare istorică perenă într-o unitate geografică.
Ideal ar fi să se înceapă cu trasarea unei autostrăzi care să atingă Bucovina cu valorile ei și Botoșaniul cu ale sale, întru promovarea unor asemenea entități de tezaur pe plan internațional. Dar acest vis înalt se ofilește atunci când privim recenta hartă a autostrăzilor considerate necesare și pe care segmentul Târgu-Frumos – Botoșani rămâne în continuare ca un mic apéndice ofilit și lipsit de importanță și de drept la existență, ca dovadă că prezența acestei concentrații de VALORI UNIVERSALE de aici este cu totul ignorată și disprețuită de acei desenatori.
Şi încă ceva, un lucru pe care îl considerăm crucial pentru destinul nostru de fiinţă colectivă. Istoria noastră a consemnat încă din periada antică permanentele efecte ale disjuncţiei existente în sânul acestei fiinţe colective, vizibile mereu de-a lungul diacroniei vieţii noastre naţionale pînă în imediata actualitate. O lungă serie de conflicte şi dezacorduri, o tendinţă perpetuă de suprimare de către majoritate a indivizilor de excepţie, fenomen a cărui cea mai grăitoare expresie se găseşte în balada Mioriţa, unde Ortomanul (întruparea kalokagathiei) este suprimat de cei invidioşi pe înzestarearea lui. De-a lungul istoriei noastre asemenea exemple abundă, din pacate, daca e să considerăm doar suprimarea lui Grigore Ghica Voevod sau Nicolae Iorga.
