Pe 15 iunie 2021, în cadrul Zilelor Eminescu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” va vernisa expoziția de carte veche din parohia Călinești. Expunerea acestor cărți a devenit posibilă prin susținerea preotului Vasile Popovici, căruia Memorialul îi mulțumește și pe această cale.
Cu ocazia expoziției, Memorialul Ipotești își propune să facă cunoscut fondul de carte pe care îl va expune. Textul de mai jos este al doilea din această serie și prezintă perioada în care Vasile Iaminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, a fost dascăl în Călineștii-lui-Cuparencu.
Bucovina „resimţea în mod acut lipsa ştiutorilor de carte”
În 1804, Bucovina era parte a imperiului Austro-Ungar, iar „contribuirea Românilor din Transilvania la impopularea Bucovinei înainte și după ocupare a fost destul de însemnată” (I. Nistor, Românii și rutenii în Bucovina. Studiu istoric și statistic, București, 1915, p. 60), numărul moldovenilor autohtoni întărindu-se „mereu prin admigrațiuni din Transilvania și Maramureș” (I. Nistor, p. 71). Chiar dacă pe 17 august 1783 Iosef al II-lea, împăratul Austriei, emitea un edict privind libera migrație a coloniilor de pe domeniu, „colonizarea Bucovinei cu Transilvăneni – arată I. Nistor – nu s-a făcut în mod oficial de administrația țerii, ca cea a Nemților, Săcuilor, Lipovenilor, etc, ci ea s-a îndeplinit ca și cea a Rutenilor, în mod spontaneu” (I. Nistor, p. 60). Transilvania fiind o provincie austriacă, „emigrarea supușilor din ea” a fost oprită, aceștia neavând nici scutirea de biruri de care se bucurau emigranții din Moldova și Polonia. În contextul în care generalul Enzenberg argumenta, la ancheta de la Viena, „că pentru greco-uniți trebuiesc chemați și «preoți greco-uniți dela Blaj», pentru că în Bucovina se așezară emigranți greco-uniți «atât rusești cât și românești»” – chiar dacă intervenția episcopului Dositei îl convinsese pe Enzenberg să renunțe la această opinie –, imigrarea în Bucovina (mai exact în Călinești) a unui dascăl unit român din Transilvania (și tocmai din părțile Blajului), cum era Vasile Iaminovici, dacă nu era facilitată, era cel puțin admisă. Ion Roșu argumentează, în același sens: „spre deosebire de Transilvania, această provincie, recent alipită la Austria, resimțea în mod acut lipsa știutorilor de carte, astfel că un «citeț» ardelean își putea găsi aici adesea un rost mai bun decît acasă, ajungând cu știința sa de carte chiar și în rândul «privilegiaților», adică a celor scutiți de bir. Cât privește alegerea Călineștilor ca punct final al acestei aventuri în necunoscut, ea are un resort și mai simplu: emigrantul găsise aici un loc vacant de dascăl bisericesc ” (I. Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, București, 1989, p. 124).
Condica enoriei Călineşti, păstrată de preotul paroh Vasile Popovici
Condica cronicală a enoriei Călinești, a cărei scriere a început-o arhimandritul Ștefanelli, odată paroh la Călinești, păstrată astăzi de preotul Vasile Popovici din parohie, reprezintă sursa cea mai aplicată pentru perioada în care Vasile Iaminovici a trăit și a funcționat ca dascăl (capelan) în această enorie, care, „după planul regulării parohiilor din anul 1786, (…) cuprindea comunele Călineștii lui Enachi vel Greațca și Călineștii lui Cuparencu, însă fără cotuna Călineștii lui Vasilachi sau Vasilachi și a ținut până în anul 1845 de protopopiatul Vicovilor” (Condica cronicală a parohiei Călinești – manuscris, p. 12). Până în anul 1813, deci și în anul venirii lui Vasile Iaminovici, paroh al enoriei a fost Georgie Savăscul. După moartea acestui paroh, Vasile Iaminovici trebuia să fi colaborat cu fiul acestuia Nicolai, „care a funcționat aice întâi ca administrator și apoiu ca paroh până în 1827”. Din 1827 și până în 1830, dascălul a ținut slujbele alături de parohul Ioan Pitei, apoi, din martie 1830 până în aprilie 1840, îl găsim alături de Petru Mitrofanovici și Grigorie Antnovici, ambii din Șerbăuți. Acestora le-a urmat Grigorie Nastasi, pe care, negreșit, l-a secundat tot Vasile Iaminovici. Cât a fost dascăl la Călinești, enoria a fost vizitată de arhierei: pe 27 mai 1804, în Călinești venise episcopul Daniil Vlahovici, „care a repetat vizita sa în 10/9 1807”. Atunci când în Călinești, pe 14/26 octombrie 1844, venise episcopul Eugenie Ilarion, Vasile Iaminovici trebuia să fi fost înlocuit de un alt dascăl (Condica, p. 15).
Vasile şi Ioana Iaminovici au fost răpuşi de tifos
Dascălul locuia vizavi de biserica nouă (pe cea veche n-o prinsese), în casa de la numărul 27. Conscripția asupra tuturor persoanelor din parohia hramul Sf. Îngeri din Călinești și petrecerea lor, așternută pe filele din Condica născuților și morților 1784-1802, îl înregistrează pe Vasile Iaminovici în această casă, împreună cu alți locatari: „Vasile Iaminovici – dascăl, Ioana – soția lui, Agafia – maica lui, Ion – nepotul lui, Elena – mătușa lui”. În dreptul fiecăruia este trecută vârsta: Vasile – 28, Ioana – 25, Agafia – 70, Ion – 12, Elena – 82. În afară de casă și dotarea din fondul religios al Bucovinei, precizează Condica cronicală de la Călinești, cantorul mai avea „peste drum dela biserică o livadă în mărime de ½ fălci de loc, care e anume dăruit pentru întreținerea cantorului bisericesc” (Condica, p. 8).
Anii grei în Călineștii lui Cuparencu, pe care i-a prins și Vasile Iaminovici, au fost 1811, 1817 și 1844, în care „încă nu rodise țarinile” în cotunele „înconjurate din partea despre răsărit de păduri mari, iară din partea despre apus de câmpii întinse (…), nescutite din partea apuseană-nordică” (Condica, p.12).
„Din cauza hranei celei insuficiente – consemnează Condica de la Călinești – s-au ivit între poporenii de aice tifusul sau lingoarea foametei. Această boală, care s-a ivit prin Ianuarie 1844 și a durat până în Ianuarie 1848, a răpus vreo 72 de oameni. (…) Conform condicei morților au provenit prin Iulie 1831 2 cazuri letale de holeră. Din septembrie 1841 și până în septemvre 1847 au fost 44 cazuri de lingoare” (Condica, p. 21-22). Printre cele 44 de cazuri de deces de lingoare, sunt consemnate decesul lui Vasile Iaminovici, pe data de 22 februarie 1844, și a soției sale Ioana – pe 10 octombrie 1844, îngropați ambii de ultimul preot cu care slujise cantorul Iaminovici, Grigorie Nastasi, în cimitirul vechi al satului, situat lângă biserică.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
