Eroarea „de a privi creația estetica după criterii de erudiție o face (…) în studiul de o asprime care a indignat pe mulți, care a făcut sa fie trecut pe nedrept în lotul denigratorilor lui și deci în tăcere – despre Mihai Eminescu”, scrie, în prefața la Anghel Demetriescu, Opere, Ovidiu Papadima (București, 1937, p. 33).
Comentate pe larg și criticate (G. Călinescu), studiile lui Anghel Demetriescu despre Mihai Eminescu sunt trecute, alteori, cu vederea (a se vedea textele omagiale scrise de N. Iorga sau D.C. Ollănescu). Așa sau altfel, Anghel Demetriescu recunoaște „individualitatea puternică” a lui Eminescu, chiar dacă o opune lui Alecsandri:
„În evoluția noastră literară dintre anii 1866 și 1890, anume în domeniul poeziei, două individualități puternice se ridică din mijlocul neînsemnătății generale și, prin spornica lor activitate ca și prin valoarea operelor lor, atrag asupra-le curentul admirației publice. Pe când cântăreții de altădată, Eliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, se odihnesc în umbra gloriei lor sau se sting în strădanii neputincioase și pe când noua generație se sbate într’un nestâmpăr ca de friguri, fără a scoate la iveală un nume vrednic de a opri asupra-i atenția publicului, cei doi corifei străbat cu încredere cariera pe care s’au încumetat, lăsând după dânșii urme adânci și luminoase” (A. Demetriescu, Mihail Eminescu, în: Opere, București, 1937, p. 223).
„Admirator fără rezervă al trecutului„
Portretul pe care i-l creionează însă lui Eminescu, mai mult decât critica poeziei, e impregnat de subiectivitate și îi asigură locul printre detractori: „tulbure și torturat, exagerat în expresie și violent în concepție, cufundându-se în adâncul lucrurilor până a divaga și a fi neînțeles lui însuși, boem de o speță puțin amabilă, camarad incomod și apărător primejdios al cauzelor ce sprijinea”, „sărac și nenorocit, nebăgat în seamă exploatat chiar de acei ce-l prețuiau, un revoltat până la frenezie contra actualității”, „vrăjmaș declarat al evoluțiunii liberale și reacționar intransigent, admirator fără rezervă al trecutului, în care imaginația lui unilaterală și educația lui defectuoasă întrevedeau numai castelane sentimentale și paji înamorați de dânsele, trubaduri scăldați în raze de lună și paladini scânteetori de oțel” – acestea sunt trăsăturile după care ar trebui – în opinia lui Anghel Demetriescu – recunoscut Eminescu.
Și totuși, concluzionează: „simțiri tinere adânci”, „imagini oriiginale”, „viziuni puternice” „au dat poeziei sale un parfum, un farmec și o frumusețe, care îl pun deocamdată pe aceeași linie cu cei mai mari din poeții noștri” (p. 271).
Sau, în Inovațiile lui Eminescu ca versificator – Rima: „Eminescu este cel dintâi care rupse cu aceasta metrică de copii. El ieși din făgașul rasbătut al formelor demodate, sfărâmă acele tipare învechite, aproape primitive, găsi combinații și apropieri îndrăznețe de sunete și dete urechii românești agremente acustice neașteptate, curioase, bizare, în orice caz noi” (în: Opere, p. 274).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu
