„În același an, 1870, și în același oraș, Viena, alt tânăr român bătea la porțile culturii și voia să se înscrie la Universitatea vieneză; era cu patru ani mai tânăr decât Eminescu, era fiu al unei familii bogate. /…/ Se numea Alexandru Macedonski și se credea genial. /…/ Ca și Eminescu /…/ trimite în țară o poezie cu speranța de a-și inaugura cariera poetică; poezia sosește, e publicată, dar spre deosebire de Venere și Madonă era doar o mică însăilare, un sub-produs post-pașoptist care se numea Dorința poetului. Ea arăta, încă din primul moment al unei viitoare confruntări, cam la ce nivel se situau cei doi, angajați spontan și fără să știe, în cursa pentru locul întâi în poezia românească. De acum încolo, rivalitatea lor se va desfășura cu forța și cu tenacitatea fenomenelor astrale. Macedonski va urmări cu invidie și cu ură poeziile lui Eminescu, făcute să-l exaspereze prin perfecțiunea lor” – îl evocă, alături de Eminescu, pe Macedonski, Mihai Zamfir (Macedonski și Eminescu, în „România literară”, nr. 35/2019). Istoria literaturii va înscrie ambele nume, apreciindu-le opera valoric. Totuși, ecoul unui incident neplăcut, legat de Eminescu, îl va însoți pe Macedonski, se pare, până la sfârșitul vieții sale.
„Literatorul” publica în nr. 7 din iulie 1883 o epigramă semnată de Al. A. Macedonski:
„Un X… pretins poet, – acum
S’a dus pe cel mai jalnic drum…
L’aș plânge dacă ’n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi de cât nebun”.
După apariția epigramei, care coincidea cu îmbolnăvirea lui Eminescu, „începând de a doua zi – scria Cincinat Pavelescu în „Amintiri literare (Al. Macedonski)” –, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit”. Doar ziarul „Românul” i-a oferit ocazia de a se disculpa, publicându-i textul pe 9 august 1883.
Sfârșitul unei legende, text semnat de B.P. Hasdeu
La o distanță de 10 ani, în 1892, „Literatorul” publica, în numărul 6, un extras din „Revista nouă” (nr. 6-7/1892) cu titlul Sfârșitul unei legende, text semnat de B.P. Hasdeu cu ocazia apariției la Berlin a unui studiu asupra literaturii române.
„Așa numita Nouă Direcție – scria Hasdeu – care caută printr-însa a se restaura, cel puțin în traducere, simți ea însăși că prea s’a învechit și s’a deochiat originalul, mai ales de când l’a mai găurit perderea lui Alexandri. Dar înainte de-a recurge la străinătate, se încerca mai întâiu cu chiu cu vai a se restaura în țară prin umbra lui Eminescu. Dar umbra e tot umbră ori cât ar fi de lungită și lărgită, ori-cât de disproporționată când o priveșce cine-va de departe. Zeificarea posthumă a nenorocitului poet căzut victima morală și intelectuală a veninului pesimist cu care’l înbuibise tocmai Noua Direcție, – o mumă lacomă de a moșteni averea copilului omorât de ea însăți, această zeificare a ajuns deja la ridicol și este în preziua de a plesni ca broasca din fabulă. Nici-un fetiș nu durează. O reacțiune firească nu va întârzia să tăgăduiască bietului Eminescu până și mult-puținul cât i se cuvine cu dreptate, făcându’l ast-fel, pentru a doua oară, jertfa inconscientă a aceleiași cărdășii” (p. 15).
„Cu un articol-două nu se distruge o legendă”
În prefața acestui extras, Macedonski anunța: „În No. viitor al Literatoru, voiu vorbi mai pe larg pentru întâia oară în faimoasa cestiune Eminescu”.
În numărul 7 al ziarului Literatorul, Macedonski detaliază contextul în care apare epigrama sa: „…cam pe la anul 1882, înflorea în București grosolănia injurii a ziarului Timpul, m’au atacat mulți. Fanariotul M. Paleologu a excelat. (…)
Puțin dupe împrejurările menționate, Eminescu înnebuni. Când aflaiu desastrul său, Literatorul apăruse deja și din nefericire, conținea o epigramă a mea. Ea nu era de cât un simplu exercițiu nu țintea pe nimini. Scrisă cu doui ani înainte, fatalitatea voi ca publicarea ei să coincidă cu nebunia lui Eminescu. (…)
D. Ventura fu cel care porni furtuna. Cu un cavalerism ce dacă a fost sincer este lăudabil, dar fără să mă întrebe dacă epigrama era sau nu adresată prietenului său, publică o scrisoare prin mai multe ziare. În ea numea actul meu o infamie. Mă crezuiu dator să răspund , – dar întâmpinărei mele i se refuză ospitalitatea. Ziaristica își detese mâna să dedice acea epigramă lui Eminescu din propria ei autoritate”.
Macedonski își încheia lunga explicație în spiritul titlului pe care îl alesese pentru extrasul lui Hasdeu: „Cu un articol-două nu se distruge o legendă. Sfârșitul legendei se va efectua o dată cu systema socială sub care ea a putut să fie întocmită”.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu
