Adus, probabil, din Germania pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cartoful (denumit și bradaburcă, barabulă, erdepâne, picioacă, piroaște etc.) devine o plantă de cultură în țările românești pe la începutul secolului al XIX-lea. Autoritățile erau, se pare, direct implicate în răspândirea acestei plante. În Banat, spre exemplu, „s-au dat dispoziții preoților să ceară enoriașilor să cultive așa zișii «grumpirii», căci (…) «cu grumpirii mult lucru sau cheltuială nu avem, dar ei nouă mult rod cu folos ne dă… îndată mult semănați și pre toți îndemnați să-i pună»”. În primăvara anului 1815, guvernatorul Transilvaniei dă „o circulară în care se arată modul ușor de a cultiva cartofi în cuiburi, prin muncă manuală și deci chiar în lipsa animalelor de muncă”.
În Moldova, cartoful se răspândește pe vremea lui Scarlat Callimachi, care „îi încredințează lui Al. Beldiman traducerea din greacă a unei broșuri intitulate «Învățătura sau povățuirea pentru facerea pâinii din cartofle», lucrare tipărită la Iași în 1818” (M. Berindei, File din istoria cartofului în România , în: Anale. Institutul de cercetare și producție a cartofului, Vol. XXVIII, Brașov, 2011, p. 1).
Pe la 1840, în Moldova încă se mai emiteau circulare și porunci privind cultivarea cartofului
La una dintre asemenea porunci răspunde, ironic, Gheorghe Eminovici pe 31 mai 1840 de la Dumbrăveni:
„Așa precum poruncile a înnoitei Ocîrmuiri ensistarisăsc pentru a pune lăcuitorii barabule pentru a lor folos, silit am fost de a mă îngriji pentru un număr ca de 1000 merță și a păstra pentru toți lăcuitorii anumitelor moșii, care barabule, acum din partea acelor lăcuitori, nicidecum nu vor să le ridice.
Pentru care raportuind, totodată și rog pe acea cinstită Isprăvnicie să binevoiască a poronci cui să cuvine spre a exăcutarisi pe acei lăcuitori care să rădice ace număr de merță de barabule cari după abaloghie nici una merță de cap nu poate fi. Cu care pe de o parte să vor împlini poruncile înaltei ocârmuiri iar pe de altă parte dumnealui proprietariu să va despăgubi cu un preț care în primăvara aceasta cîte 12 lei de merță s-au politicit”.
Isprăvnicia, deranjată de exprimarea lui Eminovici, îi răspunde pe 3 iunie 1840:
„După înscris cererea dumitale din 31 a trecutei luni mai s-au scris supt 3415 cele de cuviință privighetorului de ocolul Siret și după ce el va raportui să vă mărșălui lucrarea cuvenită. Iar pentru cuvîntul că «ocîrmuirea ar fi înnoită» să răspunde că ființa ei nu este apipăită ca să să poată supune stricăciunii și dar înțelesul întru acesta este foarte greșit” (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1877, p. 64-65).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
