Medicul Radu Malancea susţine că în problema pandemiei şi a oricărei alteia ar trebui urmat modelul suedez: le spui oamenilor ce este bine să facă, iar apoi cum înţelege fiecare să folosească această informaţie este strict problema fiecărei persoane, bine cu forţa nu se poate
Reporter: – Domnule doctor, de câți ani sunteți în sistemul sanitar? Aţi mai avut parte de o perioadă ca aceasta?
Radu Malancea: – În 1985 am terminat facultatea, deci de 36 de ani. Este incredibil ce se întâmplă acum. Pot să spun că este incompetență peste tot. O lipsă de interes generală, unde sănătatea a fost lăsată tot timpul pe ultimul plan, cum am spus de mai multe ori. Mergeai la politicieni să ceri bani pentru spital, iar ei spuneau „ce mă baţi la cap atâta cu sănătatea? Eu am de făcut drumuri, ce îmi trebuie mie spitale?”. Președinți de Consiliul Județean, prefecți, primari, deputați sau senatori, pe toți îi durea în colțul mesei când venea vorba de dat bani la sănătate. Acum, de când este cu pandemia, nu mai pot toți de dragul sistemului sanitar. Toți fac interpelări în Parlament, la ministru, la președintele României. Dar în esență toţi sunt niște demagogi și nu au nici cea mai mică înclinare spre a dori să miște într-un sens pozitiv sistemul sanitar, pentru că indiferent de culoarea politică totul se lasă pe consilii locale sau județene. Nu există la nivelul Ministerului Sănătății o viziune de perspectivă a sistemului sanitar. Se tot spune de ani de zile de spitale regionale. Nici nu s-au făcut până acum și nici nu cred că ar rezolva mare parte a problemei. Ca să se rezolve, în primul rând trebuie să reușești tu ca stat să îți ții specialiștii acasă.
– Noi nu suntem în stare să deschidem nici spitalul de paliație…
– Exact! Atunci despre ce vorbim? Vrem spitale noi, dar cu cine să le populezi? Nu avem noi aici oameni suficienți, dar să mai populezi un spital nou cu angajați. De unde? Şi mai dai şi peste câte un „Einstein” pe la Serviciul Personal, care are propria capacitate de interpretare a legii, indiferent de ce i se spune din jur şi de alţi experţi, el are propria lui formulă. Deci dacă noi, din interiorul sistemului, nu reuşim să rezolvăm probleme de personal, ce să ne mai aşteptăm de la alţii? Văd că pe noi nu ne interesează țara acum și criza din sistem, ci ne interesează un ministru al Sănătății, care nici prima dată, nici acum, nu a arătat performanță managerială. O fi bun economist, nu am nimic împotrivă, dar dacă prima dată s-a cățărat în funcția de ministru pentru că avea nu știu ce ONG care ajuta bolnavii oncologici, deodată ne-am trezit toți că e bun de ministru al Sănătății. Dar nu am văzut să aibă nicio capacitate managerială. Deodată ne dăm cu capul de pereți toți că fără el plecăm și nu mai există soluții. Se dă dovadă de mult teatru ieftin pentru negociere. Demagogia este dusă la extreme în această perioadă.
– Cum s-a văzut sistemul sanitar în ultimele şase luni de pe „margine”?
– Sistemul sanitar este un haos general. Oamenii poate ar vrea să facă ceva ca lumea, dar parcă toţi trag în direcţii diferite. Să se apuce un ministru să spună „vă tai salariile la cei care munciți” este inadmisibil, numai pentru faptul că a scos pe gură chestia asta și trebuia dat deoparte. Putea să spună da, facem o grilă de salarizare, facem ceva, lucrăm la un proiect de salarizare, dar în niciun caz nu vii să spui că nu le mai dai salarii celor care chiar muncesc. Se dovedește în continuare că nu se vrea dezvoltarea sistemului sanitar românesc. Nu se vrea, efectiv. Este și greu, recunosc asta. Mai ales la București. Nu am probe concrete, palpabile, dar este posibil ca ministerele să fie conduse de niște firme care căpușează și coordonează din umbră și care vin prin spate, la șefii șefilor, și lucrează sau înscenează pe unul sau altul după propriul lor interes financiar. Sunt firmele care câștigă întotdeauna. Este un sistem foarte bine pus la punct, imposibil de spart. Doar dacă razi de la…, dar nu ai ce să razi, trebuie să razi prea mult, trebuie să razi Bucureştiul cu totul.
– Haideți să vorbim puțin și despre problema de sănătate pe care ați avut-o. Cum au debutat problemele?
– Recunosc, poate și eu am fost încăpățânat. Știam că sunt la risc din punct de vedere cardiac, dar m-a luat valul cu administrarea spitalului și cu problemele care au tot apărut în perioada de pandemie și nu am prea avut grijă de mine. Nu m-am investigat cu tensiunea şi, uşor-uşor, cam cu o săptămână înainte, simțeam eu că ceva nu este în regulă. Dar eu eram cu o filosofie de tanc: lasă băi, că trece, nu este o problemă. Spre rușinea mea, că doar sunt medic, mă gândeam că doar nu are cum să mi se întâmple mie ceva. Prima criză m-a luat când eram de gardă, cu două-trei zile înainte. M-am investigat atunci, dar nu le-am spus nimic celor din familie. Apoi am mers acasă. Eram „cuminte”, dar când m-a luat şi a doua criză, i-am spus soţiei „hai, că nu-i de bine”. Am ajuns la Urgențe, iar după ce s-a făcut computerul tomograf îmi era destul de clar: anevrism, disecție.
– Ce v-a trecut prin cap în acele momente?
– În primul rând, nu m-am panicat. Nu mă înțelegeți greșit, eram foarte conștient de cât de grav este, dar panica nu ar fi ajutat cu nimic și poate din contra, i-ar fi afectat și pe colegii care încercau în acele momente să mă ajute. Apoi am început să mă gândesc dacă am vreun regret. Având în vedere că din această afecțiune se moare în proporție de 90-95%, chiar în țările dezvoltate, era ceva normal să fac acest lucru. Să îmi pun o oarecare ordine în gânduri. Atâta timp cât știam șansele de supraviețuire, mă gândeam la ce am făcut până acum, dacă am ce să regret.
– V-ați oferit și un răspuns?
– Am zis, băi nene, am făcut ceva în viaţă. Nu am motive să las regrete în urma mea, pentru că am realizat niște planuri. Cu toate acestea, paradoxal, nu am gândit nicio clipă că am să mor. Repet, știam riscurile, au fost și acele probleme cu transportul, dar am spus ce o fi, o fi, asta este, în momentul ăla nu faci mofturi. Mi-am zis că totuşi nu am trăit degeaba. Pot să stau vertical, nu ascuns după un copăcel.
– Dacă țin bine minte, în acele momente nici nu ați vrut să fiți intubat, înainte de transportul la Iași…
– Așa este, nu am vrut până în ultima clipă. Mi-am zis că dacă „îmi bagă ţeava pe gât” este salut, pa, la revedere. Dar ulterior am înţeles că era cea mai bună soluţie, mai ales că ar fi trebuit să intru imediat în sala de operaţii la Iaşi, deci s-ar fi eliminat nişte timpi de aşteptare. Înainte să mă intubeze le-am spus „cam asta a fost, ne vedem mai încolo”.
– Au fost atunci mai multe probleme legate de transportul dumneavoastră. Inițial se discutase despre un transfer la Timișoara, dar brusc nu au fost disponibile nici avioanele, nici elicopterele SMURD, care făcuseră transporturi chiar și cu o zi înainte.
– Da, iniţial s-a discutat la Timişoara, pentru că mă gândeam că cei de acolo sunt mai buni decât cei de la Târgu Mureş. Ei acolo tac şi fac. Şi am zis că nici într-un caz la Târgu Mureş. Deja colegii începeau să mă sedeze când am aflat că nu se poate efectua un transport aerian sub nicio formă. Am zis asta este, unde se poate, nu mai face mofturi. Acum aş vrea să îi spun „mulţumesc” domnului Raed Arafat, că a făcut un sistem SMURD impotent. Pentru un parlamentar intervenea și însuși Arafat. Și când a fost prima dată director primeam telefoane de la secretara de cabinet pentru transferul unuia sau altuia. În acea zi erau stricate ambele avioane, şi cel SMURD şi cel militar. Aşa s-a comunicat. Iar elicopterele nu puteau zbura.
– Şi s-a ajuns să fiți trimis la Iași.
– Recunosc, eu nu m-am interesat niciodată de acest domeniu și, neprimind informații despre astfel de aspecte, nu știam cât de performant este centrul cardiovascular Iași. Nu m-a interesat linia aceasta. Știam că domnul profesor Tinică este un mare meseriaș, dar nu știam până la ce nivel merge. Am ajuns pe mâna lui şi nu cred că se putea nimeri mai bine, în oricare altă clinică din lume. Am avut şi noroc. Pentru că ruptura nu a fost pe partea unde ies vasele din aortă, ci pe partea opusă. Dacă era pe partea unde este carotida, de exemplu, nu mai ajungeam la Iaşi. Colapsul este total.
– Cât a durat operaţia?
– Opt ore şi vreo 14 litri de sânge. Mi-au coborât temperatura corpului la 23⁰C şi circulaţia sângelui a fost făcută prin intermediul unei inimi artificiale. Practic, au conectat vasele de sânge la un sistem exterior, pentru a se putea interveni pe cord şi a se face suturile necesare. A fost ceea ce se numeşte circulaţie extracorporală. Eu am două incizii mari pe piept. Una e cea principală, pentru operaţia pe cord, iar o a doua, în lateral, pentru circulaţia extracorporală. Practic s-a pus pe interiorul vasului un fel de manşon, iar pe exterior s-a ranforsat ruptura cu aţă chirurgicală.
– Cum a decurs intervenţia? Aţi stat, totuşi, opt ore inconştient.
– Nu ştiu prea multe din timpul operaţiei, pentru că eu eram „împricinatul”, eram pe masa de operaţie (râde). Ești decuplat complet. Nu există vise sau gânduri în acel timp. Dar am avut o experienţă. Să o numesc experienţă, senzaţie, nici nu ştiu exact, însă amintirea este acum la fel de vie şi detaliată cum a fost atunci. A fost o experienţă de părăsire a trupului, în timpul operaţiei. Am părăsit trupul şi vedeam efectiv intervenţia cum are loc, de undeva de deasupra mesei. Era o imagine extrem de clară şi o senzaţie intensă. Dar acum dacă începem cu partea mistică, sau să încercăm să interpretăm într-o parte sau în alta, nu cred că am ajunge nicăieri. Fiecare interpretează un astfel de moment în ce direcție vrea, sau în ce direcție se simte el comod cu sine însuși. Ezoterică, mistică, nu știi ce este, dar îți dă o stare de bine, de linişte. Dar cert este că există. Extracorporalitatea există. Practic, de la operație și prima săptămână după, asta este singura amintire clară. Acel moment, din timpul operaţiei, când am avut moartea clinică, intraoperatoriu. În acel moment, când a fost riscul cel mai mare. Practic, este acel moment în care inima nu lucrează, creierul nu lucrează. În momentul în care am fost trecut pe acea inimă artificială, pentru a-mi asigura în continuare perfuzia cerebrală. Dar este o chestie a fiecărei persoane, o experienţă strict personală. Un lucru pe care mai degrabă aș prefera să îl țin pentru mine, mai mult decât să îl împărtășesc. Totuşi, cineva acolo Sus mă iubeşte. Sunt mulţi, foarte mulţi, care au păţit astfel de chestii, dar nu spun. Sunt convins că majoritatea ţin pentru ei. Este vorba, în general, de pacienţi în stare gravă. Cred că ai fi uimit să vezi cât de mulţi sunt cu astfel de experienţe, care au avut probleme serioase pe masa de operaţie. Când am realizat apoi ce a fost, când am conştientizat, am avut o senzaţie de calm, de bine. Era foarte de bine. Mă simţeam foarte confortabil.
– Şi aţi încercaţi să vă explicaţi ce a fost?
– Nu. O las acolo, să fie. Să o am pentru mine. Nu ai ce să afli, nu ai ce să explici. Toţi încearcă, fiecare pe linia lui, să explice. Noi suntem atât de făţarnici şi încercăm să spunem că le ştim pe toate, dar de fapt suntem incapabili să recunoaştem că nu înţelegem sau nu cunoaştem decât o mică fărâmă din realităţile Universului. Consider că este de bun simţ să nu comentez sau să fac speculaţii, pentru că atunci deja te pui de o parte sau de alta a unui grup, în astfel de situaţii. Şi dacă te pui de partea unei teorii, te înjură ceilalţi.
– Cum a fost după operație?
– M-au detubat după trei zile, dar a fost nevoie să mă sedeze din nou, pentru că eu nu voiam să mai stau în spital. Eu trebuia să fiu foarte liniştit în pat, dar eu voiam să plec. Trei luni, până se prinde sternul, este neplăcut. Nu poți nici să tușești, că ai dureri groaznice. Primele 90 de zile au fost foarte grele, după aia când am început să prind viață am revenit la normal, încetul cu încetul. Și cu multă kinetoterapie. În spital am stat vreo trei săptămâni, după care a urmat recuperarea.
– Aţi dat şpagă la operaţie?
– Nu am avut când (râde). Domnul profesor Tinică este un om și un medic excepțional, care nu este ajutat de sistemul sanitar pe cât ar trebui și chiar este mușcat de mulți. Ar putea face o performanță mult mai mare dacă ar fi ajutat, dar la noi în România nu se ajută performanța, ci se ajută numai relația cu politicul, și atunci de asta nu merge nimic. Cel mai bun exemplu îl avem la Suceava, s-a făcut un spital care nu își justifică încă investiția. Nu se bazează pe performanță profesională, ci pe alte criterii. Iar la Iaşi, unde au performanţă, nu sunt ajutați deloc. În Ardeal ai institut cardiovascular la Cluj, la Târgu Mureș, la Timișoara, iar în Moldova nu ai niciunul. Asta nu arată rea voință din partea guvernanților ani la rând? Este subiectivism și o lipsă de dezvoltare echilibrată a sistemului sanitar. Toți au ignorat Moldova, până și moldovenii. Când ajung la București parcă le este rușine să spună că sunt de la Botoșani.
– Dar totuşi politicienii de la Suceava sunt de felicitat pentru cum arată spitalul de acolo.
– Asta da, în mod clar. Tot respectul pentru faptul că ei au înţeles că trebuie să dezvolte unitatea principală a judeţului, pe când la noi nu au înţeles, pentru că la noi au fost preocupaţi să facă drumuri. Şi nici pe alea nu le-au făcut.
– De ce v-ați vaccinat?
– Mi se pare normal. În primul rând eram cu risc din cauza afecțiunii mele, iar în al doilea rând știam că această pandemie nu se va termina prea curând. Nu știam cum va reacționa organismul meu la vaccin, dar cu siguranță nu reacționează mai rău decât dacă faci boala. Nimeni nu spune că nu mai faci boala dacă te vaccinezi, dar faci o formă mult mai ușoară. Vaccinarea este singura formă de a mă proteja. Prin vaccin bagi o proteină străină în organism și el luptă împotriva ei, iar apoi îi rămâne în memorie și tot timpul când o va întâlni va încerca să lupte împotriva ei. Cum poți să spui ca acea proteină face modificări în organism, dacă organismul nu o vrea? El luptă împotriva ei.
– Cum se vede pandemia după un an de zile?
– Stabilizată, rezistă. Nu scăpăm prea curând. Exact ca virusul gripal, se va muta dintr-o parte în alta. Acum şi cu circulaţia populaţiei, cu concediile, locurile de muncă, tot timpul va fi o transmisie de acest fel. Când te feliciţi că ai liniştit epidemia în ţara ta, sigur va veni unul din afară, eventual cu o tulpină mai „sănătoasă”. Pentru ca poliomielita să fie eradicată au fost nevoie de 40-50 de ani. Dar singura şansă pentru a scădea transmisibilitatea este vaccinarea.
– Suntem pregătiţi pentru relaxarea măsurilor?
– Toate aceste restricţii nu fac decât să irite populaţia acum. Cum a făcut Suedia: „noi vă spunem ce trebuie făcut. Purtaţi mască, dezinfectaţi-vă, păstraţi distanţa. Dacă voi nu ţineţi la sănătatea voastră, este problema voastră”. Binele cu forţa nu se poate, pentru că nu va fi niciodată luat în seamă.
