O vechime mare pare a avea şi satul Popăuţi, tot din ocolul Botoşanilor, deşi prima sa atestare documentară este destul de târzie. În vecinătatea Botoşanilor, astăzi parte a oraşului, în fostul sat al Popăuţilor, a ridicat Ştefan cel Mare biserică şi curte domnească. Despre satele purtând acest nume, Iorgu Iordan afirma că, excepţie făcând puţine cazuri, pot fi întâlnite în nordul Moldovei, iar toponimul s-a format prin adăugarea la rădăcina Popă a sufixului de origine ucraineană –ăuţi , al cărui rost este patronimic, arătând obârşia dintr-un strămoş, putând fi astfel considerat ca sinonim al altor sufixe, -eşti şi –eni.
Este puţin probabil ca Popăuţii de lângă Botoşani să fi avut ca întemeietor un popă, pentru că aşezarea ar fi luat numele de botez al acestuia şi nu pe cel al îndeletnicirii, irelevantă prin comunul său. Nu credem nici că acolo ar fi fost mănăstire de călugări sau aşezământ unde să stea mai mulţi preoţi, chiar dacă Ştefan cel Mare a ridicat în acel loc biserica având hramul Sfântului Nicolae, pentru că altminteri nu s-ar fi clădit, tot acolo, curtea domnească, tulburând astfel liniştea monahilor sau a preoţilor. Cel mai probabil, patronimul este dat de o persoană cu numele Pop, nume des întâlnit în interiorul arcului carpatic, de unde se poate să fi venit purtătorul său, împreună eventual cu un grup de apropiaţi.
Situat chiar la marginea târgului medieval, între el şi acesta interpunându-se curţile domneşti şi biserica Sf. Nicolae, (re?)zidită de Ştefan cel Mare, satul a putut fi chiar primul înscris în ocolul târgului, pentru slujirea şi aprovizionarea reşedinţei domneşti. Că este cu mult anterior atestării sale documentare o probează şi rezultatele săpăturilor arheologice de aici care, deşi nesistematice şi parţial publicate, evidenţiază o locuire neîntreruptă începând cel puţin cu secolul al XIV-lea (din fosta colecţie a bisericii Sf. Nicolae de la Popăuţi a făcut parte şi un engolpion de bronz datând din sec. XII – XIII).
La 20 aprilie 1626, când Miron Barnovschi voievod îi întăreşte lui Toader „păh<ărnicel> din Stânceşti” (Toader Buniţa, n.ns.) un loc „dinspre târgul Botăşenilor”, este menţionat pentru prima dată satul „Popouţi”, care ar fi „cotropit de demult” acel loc. Pricina de hotar dintre Popăuţi şi Ruşi, pe de o parte, Stânceştii aprodului Toader Buniţa, de cealaltă parte, nu conteneşte în anii următori, dar nu vom insista asupra ei pentru că deja ne-am referit la acest subiect, în articolele precedente referitoare la Stâncești.
Primul stăpân cunoscut al Popăuţilor este Andronic Cerchezul biv vel armaş, căruia i-l dădea, la 14 august 1673, Ştefan Petriceicu voievod, lui şi jupânesei sale, Axana şi urmaşilor lor, pentru că slujiseră cu credinţă domnului în scaun, dar şi altora de dinainte. Satul, care fusese în ocolul Botoşanilor, era dăruit marelui boier „cu toţi vecinii şi tot venitul”. Acest Andronic Cerchezul era fratele Ecaterinei Cercheza (Circaziana), a doua soție a lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, venind împreună cu aceasta în Țara Moldovei când încă era copil. Probabil că unele servicii credincioase ale acestui boier din sfat ( mai ales slujba de capuchehaie la Poartă, îndeplinită între 1672-1673), invocate în textul hrisovului de danie, erau mai recente şi foarte pe placul domnului, din moment ce acesta, în condiţii de campanie (documentul e dat din tabăra de la Hotin, în timpul războiului turco-polon), îşi face timp şi pentru aşa ceva.
Dicționar de termeni istorici
Engolpion – medalion cu o icoană purtat astăzi de către episcopi. Aceste medalioane puteau fi cruci (cruce pectorală), reprezentări de sfinți, purtând adesea moaște în interiorul lor (din grecescul „enkolpio” = „ceva purtat pe piept”)
Cerchez – după Circazia, Cerchezia, teritoriu aflat în nordul Munților Caucaz; în acest caz este vorba despre o poreclă ce arată faptul că acest Andronic și sora lui aparțineau acestui popor
Capuchehaie – agent permanent al domnului la Istanbul, reprezentant al acestuia pe lângă Imperiul Otoman.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
