Silviu Curticeanu a fost sfetnicul pasiv, dar permanent, al lui Nicolae Ceauşescu, timp de şapte ani, între 1982 şi 1989. În perioada cea mai întunecată a comunismului naţional, demnitarul a fost secretarul atent la toate doleanţele dictatorului.
Jurist eminent, Silviu Curticeanu era, din ’82, şeful secţiei Cancelarie CC al PCR. În ultimii şapte ani, adică în perioada cea mai întunecată a ceauşismului, fusese sfetnicul pasiv, dar permanent al Cabinetului 1. Era administratorul celor mai multe dintre documentele care treceau prin faţa lui Nicolae Ceauşescu şi concentra, cu eficienţă şi fidelitate, toate atribuţiile unui turn de comandă. Era omul din anticameră, un assistant manager cu virtuţi de interpret al gângăvelilor spuse şi nespuse de dictator. Orice, numai să fie bine.
La comandă, din 17 decembrie ’89
Apelul lui Curticeanu de a scoate armele împotriva revoluţionarilor, pe 17 decembrie, nu era, însă, o simplă declaraţie de convenienţă. Bărbatul ştia foarte bine care e situaţia în România. Înainte să plece în Iran, Ceauşescu îl desemnase secretarul Comandamentului unic, încropit în situaţii de criză, cu rolul de a urmări tulburările sociale din România, deci lichidarea rapidă a tuturor protestelor. Iar în şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, când dictatorul îşi flutură teatral demisia, Silviu Curticeanu e cel care-l ajută să-şi pună-n scenă regia ieftină: în momentul în care-i pune la zid pe Vasile Milea, Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad, Ceauşescu îl trimite pe şeful Cancelariei să convoace Consiliul de Stat, iar Curticeanu părăseşte şedinţa mimând acţiunea. Curticeanu rămâne un om-cheie al evenimentelor din decembrie ’89: lui îi sunt predate stenogramele originale ale şedinţei din 17 decembrie şi ale teleconferinţelor din 17, 20 şi 21 decembrie.
Documentele ar fi putut fi o probă hotărâtoare în procesul în urma căruia au fost închişi membrii CPEx după Revoluţie, numai că, până au ajuns procurorii la casa de fier din biroul lui Curticeanu, documentele fuseseră subtilizate. În proces, vor fi folosite reconstituirile din memorie şi pe baza notelor stenografiate de Maria Ionescu, puse cap la cap pe data de 4 ianuarie 1990, la Ministerul Apărării Naţionale. În cele din urmă, după ce stenogramele vor fi găsite, se va putea constata că stenografa n-avea chiar o memorie perfectă. Dar va fi prea târziu.
Experienţe traumatizante trăite după gratii
În fuga după stenogramele pierdute, însă, Curticeanu şi foştii săi tovarăşi sunt deja conduşi în arest. Pentru fostul şef al Cancelariei prezidenţiale, primul contact cu mediul carceral e pustiitor. „«Duşul», cu sau fără apă, este situat deasupra WC-ului, având acelaşi canal de scurgere. Robinetul pentru apă de băut sau spălatul cotidian se află tot în compartimentul WC-ului, însă este situat nefiresc de jos pentru a te obliga, la orice folosire, să te apleci, ajungând cu capul aproape de vas. Cred că intenţia este să-ţi amintească mereu că, odată ajuns acolo, te afli, de fapt, în căcat“, scrie bărbatul în volumul de memorii „Mărturia unei istorii trăite“.
Silviu Curticeanu e eliberat în martie ’93, după un stagiu la Rahova şi după încă unul la Jilava. Păstrează, cu decenţă, o oarecare distanţă faţă de foştii colaboratori şi îmbracă haina democratului de a doua zi.
A girat vânzarea evreilor şi germanilor
La 25 ianuarie 1983, Curticeanu semna o notă adresată ministrului de Interne George Homoştean privind renegocierea acordurilor cu Germania democrată şi cu Israel privind emigrarea etnicilor germani şi a evreilor. În document, se cerea mărirea sumelor care urmează să fie plătite pe cap de emigrant astfel: 4.500 de dolari de persoană şi un nivel de 13.000 de persoane ce pot pleca anual, în cazul RFG, iar pentru Israel: 2.000 de persoane au plecat anual, valorând până la 19.000 de dolari – pentru persoanele cu studii superioare de până la 60 de ani. Semnătura lui Curticeanu pe documentul cinic mercantil arată, de fapt, implicarea lui în subteranele politicii ceauşiste, oricâtă distanţă ar prefera bărbatul să-şi asume în volumele de memorii.
Regiza întâlnirile lui Ceauşescu
Istoriografia postdecembristă îl înfăţişează în mai multe ipostaze în compania tovarăşului Ceauşescu. Gheorge Boldur-Lăţescu îl surprinde implicat în construirea metroului bucureştean – se pare că Silviu Curticeanu regiza întâlnirile dintre dictator şi specialiştii constructori. „Chiar organiza repetiţii ale întâlnirilor, unde discuţiile se purtau în jurul schiţelor simplificate astfel încât dictatorul să le înţeleagă. Fiecare participant era instruit ce să-i spună tovarăşului“, susţine fostul deţinut politic. Cele mai solicitante erau însă pregătirile pentru vizitele dictatorului în teren, care se făceau chiar în seara de dinaintea plecării.
Carieră în justiţie abandonată pentru politică
Silviu Septimiu Curticeanu s-a născut la 15 octombrie 1933, în Timişoara, fiind fiul mijlociu al unei familii relativ modeste, fără avere şi fără aspiraţii politice în interbelic, însă care va beneficia de schimbarea de regim. Tatăl său, Sava Curticeanu, fost funcţionar (secretar la un liceu comercial, contabil sau referent la IPROFIL), va deveni membru de partid încă din ’45 şi va ajunge ulterior director administrativ la Spitalul Unificat din Oradea şi propagandist în Cabinetul Orăşenesc PMR Oradea. Mama sa, Elena Curticeanu, fusese casnică, însă partidul o va trimite, după un stagiu de un an în funcţia de contabilă la IPROFIL, în postul de telefonistă la maternitatea din Oradea. După anii de liceu petrecuţi la Beiuş şi Oradea, în 1948 îşi continuă studiile la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ din Oradea, pe care o absolvă în 1952. Până în ’56, face studii de drept la Cluj şi devine chiar preşedintele Cercului Ştiinţific de Drept Penal. În paralel cu şcoala, Silviu Curticeanu se interesează şi de politică: din ’48 intră în UTM şi devine activist extrabugetar al Comitetului Orăşenesc UTM.
După absolvirea facultăţii, în 1956, Curticeanu e încadrat judecător. Curticeanu rămâne în magistratură vreme de nouă ani, până în octombrie 1965, iar următorii şapte ani îi petrece în poziţia de şef al Direcţiei Judiciare pentru Cauze Civile a Procuraturii Generale. „Anul 1972 a fost pentru mine anul unei greşeli capitale; atunci am acceptat, împotriva năzuinţelor şi aspiraţiilor mele, să schimb haina profesionistului cu haina omului politic, devenind astfel şeful sectorului justiţie din Comitetul Central (n.r. – până în iulie 1975). Justificări sunt multe, scuze nu. A fost suficient un moment de slăbiciune pentru a-mi marca definitiv şi tragic destinul. Am vrut să fug, dar când eram hotărât s-o fac, m-am trezit secretar prezidenţial şi al Consiliului de stat (n.r. – 23 iulie 1975-3 noiembrie 1982), de unde nu mai era loc de întoarcere“, spune Curticeanu în volumul de memorii.
