S-a lămurit, în sfârşit, şi poporul ce-i cu graba şi cu insistenţa asta a guvernanţilor de a promova cu orice preţ şi cât mai repede textul celor două ordonanţe, a graţierii colective şi a schimbării Codului Penal, prin orice metodă posibilă. Este vorba despre libertatea liderilor coaliţiei, Liviu Dragnea şi Călin Tăriceanu, ambii cu dosare în curs de cercetare şi procese în derulare. De aici graba şi nici vorbă din cauza condiţiilor precare din penitenciare, sub orice critică posibilă – este adevărat, dar nu mai rele decât cele ale multor copii sau bătrâni instituţionalizaţi.
Cât priveşte moralitatea îndoielnică a motivaţiilor invocate mai este de discutat. Găsesc nepotrivită şi abordarea unora dintre cei peste 100.000 de demonstranţi care au protestat în aproape toate oraşele din ţară, susţinută şi de preşedintele Iohannis, de tipul „totul sau nimic”, adică Guvernul să renunţe necondiţionat la amnistie şi graţiere. Ideea nu ar trebui să fie abandonată însă ar fi de dorit ca procedurile să fie comunicate transparent iar opiniei publice să-i fie făcute cunoscute tipurile infracţiunilor vizate, media pedepselor precum numărul de deţinuţi afectaţi. La scară naţională, devine prea puţin important dacă prin eliberarea unor sute de amărâţi, care prezintă pericol social redus, scapă şi Dragnea sau Voiculescu. Dar nu şi invers! Adică să scape marii corupţi iar ca să poată fi încadraţi şi ei să scape la pachet şi infractorii periculoşi, în mare parte recidivişti.
Necazul guvernanţilor este că din transparentizare – în condiţiile noului cod penal, mult mai blînd decît cel vechi, cât şi a noului cod de procedură penală, şi el mai blînd în ce priveşte condiţiile de reabilitare – va rezulta că o lege a graţierii nu este deloc urgentă şi că problema suprapopulării penitenciarelor din România poate fi rezolvată prin alte căi, mai puţin traumatizante pentru societate: transformarea în închisori a unor cazărmi dezafectate, arest la domiciliu etc.
Oarecum orbită de furia stârnită de tentativa PSD de a zădărnici rezultatele luptei anticorupţie din ultimii ani, marea majoritate a societăţii civile pare să nu fi înţeles că mult mai periculos pentru cel puţin viitorii patru ani este textul celei de a doua ordonanţe (sau ce-o ieşi ea până la urmă) referitoare la amendarea Codului Penal. Ridicarea pragului prejudiciului până la care fapta poate fi incriminată la 200.000 lei şi condiţionarea de plângerea prealabilă, în termen de trei luni, a celui păgubit potenţial (adică, în majoritatea cazurilor, chiar făptuitorul!) este practic o garanţie pentru toţi şefii de instituţii că pot disimula fără teamă bani publici până la concurenţa sumei limită.
Ca să înţelegem grozăvia şi dimensiunile acestei posibile uriaşe fraude menţionez că suma alocată prin proiectul de buget pentru Planul Naţional de Dezvoltare Locală este de 6,6 miliarde euro precum şi că, potrivit unei prevederi promovate de Guvernul Ponta, limita la achiziţiile publice directe (adică fără publicitate şi fără licitaţie) a fost ridicată la 100.000 euro pentru lucrări şi servicii achiziţionate de instituţiile publice. Cum între neglijenţa în serviciu şi abuzul în serviciu nu există decât culpa (din prostie, pe româneşte) şi intenţia dovedită, devine de neînţeles cum textul actului normativ promovat de guvern prevede tocmai dezincriminarea abuzului în serviciu şi nu a neglijenţei. Mai limpede, că nu găsesc o formulare mai simplă: „puneţi mâna şi furaţi, că noi n-avem de unde să vă dăm, dar cu bun simţ, adică nu mai mult de 99.999 lei la o achizţie şi nu mai mult de două ori”.
Între 2008 şi 2015 Grecia a pierdut 26% din Produsul Intern Brut şi a atins un şomaj ale cărui valori se menţin constant în jurul cifrei de 25% la general şi de 50% la tineri, cu toate că şi la ei, ca şi la noi, a avut loc o emigrare masivă a forţei de muncă tânără şi activă. Cum a fost posibil aşa ceva, dincolo de modul cel puţin oneros în care marile puteri creditoare au profitat de căderea grecilor? Ei bine, cu cel puţin 20 ani înainte, economia Greciei a început să sufere de deficienţe structurale, s-a bazat prea mult pe consumul intern şi a început să fie măcinată din interior de corupţie endemică şi nepotism. Clientela politică a acaparat cam toate pârghiile economice şi sociale, clasa mijlocie a fost lăsată pradă corporaţiilor multinaţionale, obedienţa bugetarilor a fost cumpărată cu un şir nesfârşit de pomeni iar sarabanda împrumuturilor externe precum şi fondurile structurale repartizate de la Bruxelles au fost puternic dijmuite de administratorii ţării prin şmecherii legislative ca cea descrisă mai sus, aflată în intenţia actualului guvern de la Bucureşti. Mie mi se pare că aici asemănările între ceea ce au trăit grecii şi ceea ce se întâmplă în aceşti ani la noi în ţară merg până la identificare.
Nu spun că funcţionarii noştri, primarii şi preşedinţii de consilii nu ar trebui eliberaţi de frica paralizantă, care-i face să sune la Bucureşti pentru orice prostioară care poate fi rezolvată prin natura funcţiei deţinute, dar de aici până la a le da liber să fure, chiar şi cu măsură, e distanţă ca de la democraţiile din Vestul Europei la cele din Africa. Rămâne la latitudinea noastră să alegem în care dintre ele vrem să trăim.