Rangul boieresc deținut de Gheorghe Eminovici era cel de căminar. Deși, la începutul secolului XIX, numeroase boierii erau doar cu titlul, fără dregătorie (căminarul, de exemplu, nu se mai ocupa, obligatoriu, cu strângerea dărilor asupra cârciumilor), ele ofereau privilegiul scutirii de impozit, dreptul de vot, posibilitatea de a fi recrutat ca dregător al statului.
Anecdota despre dregătoria lui Eminovici e povestită de fiul său mai mic, Matei:
„Pe când tata era la Balş, acesta mijlocește şi i se dă boeria de Sulger. După moartea lui Balş, tata intervine pentru avansare, şi Mihaiu Vodă Sturdza, printr’un decret din luna Maiu 1841, îl face Căminar. Obiceiul era că după boerie, cel boerit să ceară audienţă la Domn, şi să-i mulţumească.
Aşa a făcut şi tata.
«Ei, ce-i?» au fost vorbele cu care l’a întâmpinat Mihaiu Sturdza.
Să trăeşti, Măria Ta, am venit să mulţumesc pentru boerie, răspunse tata.
Prin ce cârciume te-i tăvăli de-acu înainte? îl întrebă Sturdza.
Şi atâta a fost audienţa. (…)
Gând ne-a istorisit-o tata, s’a pus Mihaiu pe-un râs, de nu’l mai puteam opri” (Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa, București, 1909, p. 194-195).
Obișnuința de a mulțumi domnitorului pentru dregătorie exista în epoca în care dregătoriile mai erau și venale. Așa că întâmplarea putea să aibă loc cu adevărat. Confuzia care trebuie eliminată însă e cea care ține de moartea lui Balș. Costache Balș, la 1841, când sulgerul (pe atunci) Gheorghe Eminovici primise rangul de căminar, era în viață. Mai mult decât atât, era la curent cu avansarea în rang a vechilului său: pe 18 martie 1841, din Iași, serdarul Toader Grosu, administratorul viilor sale, îl înștiința „cum că dumnealui Eminovici are să primască cin de căminar” (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 68).
Cerere către domnul Moldovei
Gheorghe Eminovici adresase, anterior, probabil, o cerere către domnul Moldovei, Mihai Sturza, solicitând o răsplătire pentru slujbe:
„Pre Înălțati Doamni!
Din copilării m-am găsit slujind Patriei și mai vîrtos cu prilejul trecerii rosieneștilor oști în transportarisire di zăhărele și a polcurilor.
Pi toți priitorii Patriei îi văd îndestulați prin adăpostoasa îndurare a Înălțimei Voastre.
Pentru aceea, întru cea mai adîncă supuniri, rog înalta-vă milostivire că precum obștește ca un adevărat părinte ravarsați faciri di bini, să vă milostiviți a arăta și cătră mini părinteasca voastră adăpostiri și vecinic veți avea pominire.
Al Înălțimii Voastre întru totul supusă și plecată slugă
Gheorghi Iminovici sluger” (Gh. Ungureanu, p. 68-69).
În rezoluție, postelnicia nota: „I să recomenduiește pe iscălitul ca să să miluiască cu un rang potrivit. În 7 aprilie 1841.
Mihai Sturza Voievod, Decret No. 1326”.
Victor Eminescu, nepotul căminarului, avea decretul semnat de Mihail Sturza
Decretul prin care Mihail Grigore Sturza voievod l-a ridicat pe Eminovici la rangul de căminar îl deținea nepotul căminarului, Victor Eminescu, care l-a pus la dispoziția lui Corneliu Botez:
„Cu mila lui Dumnezeu
Noi
Mihail Grigore Sturza, voevod, domnul ţării Moldovei, dumnealui sulgerului Gheorghe Eminovoci,
Luând în băgare de seamă slujbele ce a săvârşit patriei în diferite vremi, dar mai ales sub vremelniceasca cârmuire), noi găsim de cuviinţă a-i face cuvenita răsplătire şi dar după prerogativa ce avem, iată prin acest al nostru domnesc decret îi hărăzim rangul de căminar, dându-i dreptate a se iscălì şi a se face cunoscut cu acest rang pentru care poruncim sfatului ca să-l treacă prin acturile cârmuirei cu rangul de căminar.
Semnat, M.G. Slurza v.v. (L.S.) No. 1.325. — 1841, Mai 12 zile” (Omagiu, p. 57).
Pe copia decretului publicată de Corneliu Botez poate fi văzut clar numărul decretului: 1325, greșeala fiind, probabil, în transcrierea lui Gheorghe Ungureanu.
Decretul de boierie a fost căpătat – scrie G. Călinescu – „fără îndoială cu bani” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Chișinău, 1989, p. 38).
Despre Domnitorul Mihail Sturza, Radu Rosetti scria că a fost „bărbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace”, dar „strălucitele însușiri politice au fost pătate de neastâmpărata sete de bani de care era stăpânit” (R. Rosetti, Amintiri, București, 2015, p. 164). Întâia sa grijă fiind „să scape de urieșele datorii contractate pentru dobândirea domniei”, dar nici după aceasta „el nu și-a putut stăpâni lăcomia vreme îndelungată și a început să vândă slujbele pe de o parte, dreptatea pe de alta” (R. Rosetti p. 166-167). Totuși „slujba grea, cu riscuri și cu mare răpundere” – la care face referire în cererea sa Gheorghe Eminovici – îl îndreptățea să i se acorde acest rang pe merit.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
