Democratizarea accesului la informație și opinie a scos la vedere – vai, ce surpriză! – nivelul mediu al cunoștințelor omului obișnuit despre viața și mediul său. Unul foarte scăzut, chiar în cădere liberă spre zero după ce, în uralele mulțimii, exigența școlară s-a pulverizat în numele libertății oricui de a dobândi titluri goale de conținut. Intoleranța alimentată de ignoranță a devenit normă. Cancel, delete, ignore, ban și report (anulează, șterge, ignoră, pedepsește și raportează – n.a.) au devenit cele mai frecvente operațiuni pe rețelele de socializare.
Da, acelea pe care oamenii, chipurile, stau de vorbă. Adică se adună în grupuri restrânse, cărora le zic bule, în limita în care își dau dreptate unii altora. În grupurile naturiste oamenii se îndeamnă între ei să-și trateze ulciorul la ochi cu picături de urină; în grupurile de mămici circulă, îndelung aprobată, părerea că sugarului nu trebuie să-i dai apă și nici ceai; în grupurile de detoxifiere, aliate cu cele de slăbit, la putere sunt făina de quinoa, sosul guacamole și decoctul ayahuasca – toate din culturile tradiționale ale românilor. Cine nu este de acord zboară din grup, însoțit de un cor de „shaming” (rușinare – n.a.).
Toate cele de mai sus sunt exprimate vehement, de multe ori cu litere de tipar, într-o limbă română care vehiculează câteva sute de cuvinte (pentru curioși, fondul lexical românesc depășește 80.000 unități – dar aceea este o limbă folosită de niște „expirați”, precum Vulcănescu, Blaga, Steinhardt sau Noica) și în care toate cratimele precum și toți bieții de „i” stau trufașe exact acolo unde nu trebuie. Sunt aceiași patrioți sinceri care lacrimă dacă aud primele versuri din „Noi suntem români”. Pe următoarele nu le știu, dar asta contează mai puțin într-o epocă în care emoția este considerată mai importantă decât adevărul.
Este și epoca în care una dintre dezbaterile care macină elita occidentală este aceea asupra curentului „cancel culture” (ștergem tot ce nu ne convine din cultură), o controversă cu privire la intoleranță, dezechilibru și iresponsabilitate, venite dinspre conformismul ideologic al extremelor de stânga și de dreapta. La noi nu a ajuns dezbaterea, fiindcă noi o anulăm din fragedă pruncie. Canalele pentru adolescenți nu sunt subtitrate ci sincronizate, iar gesturile, atitudinile și dialogurile pe care le promovează acele canale sunt proprii unor copii pe care acum 20 ani i-am fi socotit retardați. Acele canale fac astăzi educația copiilor, mai ales în familiile claselor avute și mijlocii, acelea în care părinții „nu mai au timp” (citește „nu mai au chef”) să se ocupe nemijlocit de educație, deși, față de acum 20 ani, aproape toate operațiunile casnice sunt automatizate electronic.
Ce-mi veni? Păi mă gândeam că tocmai ce a fost ziua culturii române și că distanța dintre cei care rostesc sau scriu discursuri cu miez, în folosul națiunii, al limbii și al istoriei neamului și înțelegerea celor care le ascultă sau citesc (tot mai puțini) a ajuns la dimensiuni astronomice. Adică unii, elitele culturale, spun ceva, iar cei cărora li se adresează nu înțeleg nimic. A cui să fie vina că s-a ajuns aici? A elitelor – că nu vor să coboare standardul comunicării, a ascultătorilor – că nu învață carte, a instituțiilor statului – că nu impun standarde culturale minime, a străinilor? Asta, ultima, e cea mai bună, desigur că nu suntem noi vinovați de ceea ce ni se întâmplă.
Între anunțurile entuziaste despre șosele, stadioane și lucrări edilitare de mare anvergură, nu am auzit un cuvânt despre intenția de a facilita accesul maselor la mediile culturale. Societatea românească de azi, atât de fascinată de divertisment, pare prea puțin dispusă să înțeleagă că în panoplia mondială nu va rămâne în veci numele vreunui primar sau premier, ci tot al lui Eminescu.
