Maria, regina care a susţinut magistral cauza României Mari în marile capitale europene, dar şi peste Ocean, rămâne în istoria noastră ca Regina Marii Uniri şi „mamă a răniţilor”.
Pentru că anul acesta se împlinesc 145 de ani de la nașterea marii noastre Regine MARIA, este poate un motiv și un prilej potrivit să ne amintim de această personalitate providențială a țării noastre, a istoriei noastre și căreia îi datorăm atât de mult.
În primul rând este impresionant cum Maria, acea fetișcană zburdalnică și greu de strunit, înrudită cu mari familii nobiliare europene, care ajunge, prin acțiunea unor convenții dinastice, mai întâi principesa, apoi regina unei țări ca România, străină și totalmente diferită de mediul ei obișnuit, parcurge treptat etapele existențiale în care, de la inconfortul psihic al statutului de soție a principelui Ferdinand și având mereu tendința de-a evada în azuriul unei ambianțe sentimentale plăcute sufletului său sensibil și bogat, devine o regină impecabilă și de-a dreptul legendară. La acest parcurs a contribuit mai întâi atașamentul său sufletesc – adevărat coup de foudre – de această țară frumoasă, de natura ei, ale cărei toamne le evocă în însemnările sale cu patos nereținut și ale cărei flori și miresme diafane o încântă irepresibil. Iubește Pelișorul pe care îl amenajează după gustul său estetic, apoi castelul de la Cotroceni și – last but not least – Balcicul, căruia i-a dăruit, la propriu, nu numai la figurat, inima sa.
Ţinută nobilă din costumul popular
A urmat apoi acea întâlnire de suflet cu frumusețea veșmintelor românești, ajungând să impună de-a dreptul costumele populare naționale drept cea mai elegantă și nobilă ținută, determinând în arealul său o adevărată modă ale cărei ipostaze pot fi văzute și azi în numeroase dintre fotografiile sale. Iar atașamentul său față de patria pe care i-a dăruit-o destinul devine tot mai profund și organic, șlefuindu-i conștiința până la înălțimi de nebănuit altădată. Și, de fapt, ea începe foarte devreme să resimtă legătura cu această țară hărăzită ei și cu aspirațiile sale profunde. Cu timpul ea devine o persoană de încredere și de nădejde, după cum scrie chiar ea în însemnările sale: „Deși femeie, pentru prima dată mi se acordă încredere, mi s-au împărtășit multe secrete și am știut tot ce urma să se întâmple”.
Adevăratul sacrificiu pe care îl face, împreună cu consortul său regal, Ferdinand, cu care ajunge să conviețuiască într-o atmosferă de reciprocă prețuire, camaraderie și sprijin mutual, a fost, în primul rând, acela de-a urma, în final, o direcție de conduită strategică absolut uimitoare, determinând la vremea Primului Război Mondial, mai întâi impunerea unei neutralități pe timp de doi ani, apoi, după sfâșietoare frământări, decizia de a se alătura Antantei, iar nu coaliției germano-austriece în care se găseau rudele casei regale. Și de ce a făcut astfel? Iată propria sa explicație revelatoare și impresionantă: „În fundul sufletului lor, românii au avut o singură simpatie reală – Franța și un singur ideal: Transilvania. (…) Fiecare țară are idealul său și țara noastră (nota bene!) și-a nutrit un vis de secole, visul că într-o zi toți românii se vor uni sub o singură conducere. Nu există nici un țăran cât de umil și de ignorant, din cel mai uitat colț al țării care să nu-și păstreze acest vis”.
„Să fii regina tuturor românilor”
La aceste considerații teoretice, se adaugă exemplificarea faptelor concrete trăite de ea și care i-au consolidat enorm coeziunea și forța sufletească: „Este extraordinar de mișcător felul în care răniții din spitale răspund întrebărilor mele. În fiece spital, ori de câte ori i-am vizitat, când i-am întrebat: suferi?, ai suferit? răspunsul lor este: Ce importanță are suferința mea dacă știu că veți fi regina tuturor românilor? Pentru ei, acest război este sfânt și-și vor da cu bucurie ultima picătură de sânge pentru a-l realiza (…) Pe străzi când mă opresc, femeile se strâng în jurul meu, mă binecuvântează și repetă același lucru: să fii regina tuturor românilor”.
Pentru realizarea acestei aspirații a românilor care a devenit treptat și aspirația sa, Maria și-a atras chiar dizgrația mamei sale, Maria Alexandrovna de Coburg, care până atunci îi fusese o mamă iubitoare și un sprijin de nădejde în orice împrejurare. Acum însă ea încercă să explice, calm și matur, mamei sale supărate motivele deciziilor lor: „Acest vis pentru care s-a sperat atâta, pare a fi aproape de realizare și deoarece ei cred ca Nando (alias Ferdinand) și cu mine suntem sortiți să-l ducem la îndeplinire, am devenit deosebit de apropiați de inimile lor. (…) Oh, știu că nu vei putea simpatiza cu noi, vei vedea doar nebunia acestui lucru, (…) dar sunt momente când o țară trebuie să privească destinul în față și să-și urmeze chemarea”.
Iată deci că acum, la vremea marilor responsabilități, nimic din zburdalnica Missy de altădată nu mai există, ci doar o regină calmă, vitează, conștientă de poziția sa în fața țării, încrederii și afecțiunii poporului său și a destinului, care ajunge până acolo încât să riște a se depărta de iubita sa mamă care-i fusese atât de apropiată și de iubitoare. Iar această convingere, devenită armătură interioară a ființei sale, s-a consolidat mereu după cum stau mărturie atâtea însemnări și mărturisiri ale sale recuperate, din păcate, doar în ultimii ani, după o lungă eră de ocultare a tot ce a însemnat personalitatea sa și, în genere, a monarhiei românești. O serie a acestor mărturii au fost adunate între copertele unei cărți ce-i poartă numele și de unde se poate întregi relieful convingerilor sale de conștiință.1
„Iubirea mea pentru această țară a ajuns ca o religie”
Iată câteva asemenea pasaje: „Iubirea mea pentru această țară pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare dintre cei șase copii ce i-am dat e unul dintre inelele acestui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma”. Iar despre această legătură a sa din care resimțea că face parte și existența copiilor săi, ea exclama, la un moment dat, patetic și convingător, atunci când unii presupuneau că ei, familia regală, ar putea părăsi țara, mai ales din dificultatea majoră de-a adera la altă „tabără” beligerantă decât aceea a originii regelui: „Cum să părăsesc acest popor care începuse să se încreadă în mine, să privească spre mine ca la nădejdea cea viitoare; să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a mă odihni pe veci în pământul românesc? Nu, nu, așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată. Chiar dacă alții s-ar hotărî să plece, eu m-aș fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta și, ca să ne desprindă de el, ar fi trebuit să smulgă și inima din noi”.
Toate faptele ei probează că aceste cuvinte aparent patetice și declamative, sunt sfâșietor de sincere, iar gestul final de a-și încredința, la propriu, inima acestei țări rimează pe deplin cu aceste afirmații. Sau, iată altă mărturisire din același izvor: „Am venit în țară foarte tânără și am devenit una cu voi. Am dorit de la început viziunea României Mari, am purtat-o la inima mea și am luptat pentru împlinirea ei”.
O vedem apoi într-o ipostază și mai uimitoare, aceea de Maica Tereza românească, organizând spitale în sălile palatului și apropiindu-se fără reținere de bieții răniți, plină de grija de a-i ajuta și, mai ales, de a-i încuraja și întări sufletește: „Am organizat un spital de 80-90 paturi în vechiul palat, luând marile camere de recepții pe care le-am curățat și le-am transformat în cel mai minunat spital pe care îl deservim cu propriile noastre mijloace și merge foarte bine. Eu sunt un fel de zeitate, folositoare mai ales ca încurajare, stimulare și organizare (…) Trebuie să fiu peste tot.(…) Diminețile mi le petrec alergând de la un spital la altul, sînt numeroase, toate pline deja și eu încerc să-mi împart timpul și simpatiile printre toate, dar nimic din ce ni se aduce de pe câmpul de luptă nu se compară cu ororile de neconceput pe care le produc bombele care cad pe străzi.”2 Aceeași grijă, expunere și neînfricare în relațiile cu răniții și bolnavii de tifos, o va manifesta principesa Maria și atunci când înaintarea frontului va determina refugiul masiv la Iași, având o justificată încredere în ocrotirea sa quasi-divină izvorâtă din convingerea că ea are o misiune sacră, aceea de-a realiza propășirea țării pe care a fost trimisă să o conducă dar, de fapt, să o slujească.
„Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe”
Această atitudine și aceste merite incredibile au fost remarcate de numeroși contemporani, dintre care referința lui C. Argetoianu, care nu i-a fost mereu un admirator, rămâne una definitorie: „Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate, pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.”3 După război, unde ostașii români și comandanții lor, mulți învățători și dascăli în școlile țării – de data asta factori de însuflețire a moralului ostașilor, ca și acea conferință radiofonică a lui Iorga, difuzată în toata țara – au izbutit să realizeze victoria ce părea imposibilă, Ea, Maria – Mama Răniților și Regina-Soldat, își schimbă uneltele și devine un diplomat fără egal și un ambasador al țării cum n-a mai fost și n-avea să mai fie altul vreodată. S-a așternut la drum și a pornit să-și exercite fascinația prin care a cucerit atâtea suflete, de data asta, asupra opiniei publice, a ziariștilor și a liderilor Europei și chiar ai Americii. A susținut în chip strălucit interesele românești la Conferința de pace de la Paris, servindu-se de marele și realul argument al vitejiei uimitoare a ostașilor noștri, de numeroasele lor jertfe în război.
Aflată la Paris, a avut întrevederi cu Raymond Poincare, președintele Franței, la Palatul Elysee, care i-a înmânat Marele Cordon al Legiunii de Onoare, şi cu primul-ministru Georges Clemenceau, totodată, președintele Conferinţei de Pace de la Paris. Tot la Paris s-a întâlnit apoi cu preşedintele american Woodrow Wilson, urmând mai târziu să întreprindă o călătorie și în Statele Unite, unde a repurtat cel mai strălucitor succes. Augusta ambasadoare română a descins apoi la Londra, unde a fost primită de regele George. În tot acest timp ea a avut multiple întrevederi și cu ziariștii, adică în ceea ce se cheamă azi, conferințe de presă, unde a făcut față cu brio, dovedind aceeași vitejie ca a ostașilor ei pe front. Despre aceste încercări ea avea să scrie: „Vă puteţi imagina cum este să fii prins ca într-o cuşcă de aproximativ 40 de ziarişti adevăraţi, toţi agăţându-se de tine şi punându-ţi întrebări. Mi-am dat toată silinţa. I-am privit pe toţi drept în ochi, m-am folosit de toate limbile pe care le ştiam şi am vorbit pentru ţara mea. Mai întâi, i-am primit pe francezi, apoi italieni, apoi pe englezi şi americani. Mai târziu, jos în hol, pe toţi ceilalţi, când am socotit că am terminat. Şi … Slavă Domnului! Sper că am făcut mult bine ţării mele!”.
Și cum să nu fie cu toții convinși când întâlnirea cu ea producea o asemenea impresie precum aceea care urmează, consemnată de una dintre ziariste? „Ceea ce te izbeşte mai întâi, când întâmpini pentru prima dată pe Regina Maria, e frumuseţea ei. Înfăţişarea sa, căreia i se potriveşte atât de bine termenul de înfăţişare de regină, statura ei înaltă, albeaţa de lapte a tenului ei, ovalul chipului ei, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, aquilin, buzele bine desenate şi zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, deasupra cărora sunt trase sprâncene minunate, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi de-abia încărunțit, dar mai ales, expresia privirii, în care străluceşte inteligenţa, bunătatea, încordarea şi adesea bucuria, alcătuiesc un tot de-o atracţie irezistibilă. Dar pe lângă acestea, poate şi în oarecare măsură din cauza aceasta, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare de această superioritate fără voie, cât farmec, câtă graţie în felul de-ai primi pe oameni, cat interes ştie să arate tuturor. Aci se vădeşte caracterul, intervin calităţile sufletului. Nenumărate sunt gesturile, de milă sau de dragoste, la care am asistat; dar gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât trec aproape neobservate şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, nu trădează”.
Rodul acestor diligențe diplomatice excepționale a fost cel dorit, așteptat și luptat de atâția oameni ai acestei țări atât de încercate: la 4 iunie 1920 se semnează, la Versailles, Tratatul de la Trianon, prin care se recunoaște împlinirea visului străvechi al românilor: unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, document prin care sunt atestate pentru prima dată, în mod oficial, granițele României Mari. Încoronarea triumfală de la Alba Iulia avea să aureoleze magistral această realizare și să răsplătească pe drept cuvânt strădaniile și meritele atâtor factori care au condus la această minunată victorie și, nu în ultimul rând, a marii noastre Regine Maria, aceea care ar fi putut rosti, precum altădată briliantul baron George Lᴓvendal, cel căruia i s-a reproșat la Cernăuți pasiunea pentru arta și stilul românesc: „Voi sunteți români prin ocazia nașterii, dar eu sunt român prin liberă opțiune!”.
„Şi-a trăit viața din plin”
Este aproape truistic să se adauge aici faptul că această atât de talentată suverană, singura regină a României Unite, aceea care, așa cum avea să afirme patriarhul Miron Cristea la căpătâiul său, „și-a trăit viața din plin”, a fost și o iubitoare de arte frumoase, pictură, muzică, arhitectură, dar și o creatoare de text literar, devenind autoare a 30 de cărți de genuri diferite, literatură pentru copii, poezie, proză, memorii, eseuri ş.a.
Și, de aceea nu e de mirare că în cadrul ansamblului pe care l-am configurat aici, evidența faptelor ne-a determinat să adăugăm portretul Reginei Maria în acea categorie a acelor „oameni ai energiilor luminate” cărora li se datorează realizarea Marii Uniri. Căci am avut deodată revelația că acestei tipologii speciale, extraordinare, îi aparține, chiar dacă de la o distanță considerabilă în spațiu, în rang, dar nu și în spirit, față de cei pe care i-am prezentat de-a lungul timpului în cadrul acestei categorii, și acest personaj cu rol magistral în această epocală realizare: Regina Maria a României.
Lucia OLARU NENATI
scriitor
1 Maria, Regina Marii Uniri, Editura Fundației ”Andrei Șaguna, Constanța, 2013
2 Ibidem, pag. 299
3 Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri.
