Un sat din ocolul Botoşanilor întemeiat sau repopulat de domnie din raţiuni economice este cel al Dracşanilor. Nu încape îndoială că principalul rost al locuitorilor de aici era acela de a întreţine şi a exploata, în folosul domniei, imensul luciu de apă al iazului cu acelaşi nume de pe Sitna, azi cel mai mare iaz natural din ţară, cu cele circa 574 de ha ale sale. Potenţialul economic al regiunii, mărimea neobişnuită a iazului, aşezarea în imediata apropiere a unui vechi şleah ce lega Iaşii, prin Şipote şi Stroeşti, de Botoşani au dus, în fapt, la apariţia mai multor aşezări pe malul său sau în apropierea iazului: Dracşani, Draxini, pentru ca la 4 august 1763, într-un ispisoc hotarnic, să se menţioneze moşia Bozieni ca fiind „una din săliştile Dracşanului”.
Credem că toponimul Dracşani, cu formele sale documentare Dracşanul, Drăcşeni, Drăgşen<i>, dat deopotrivă apei şi aşezării pe care potenţialul său economic a generat-o, derivă dintr-unul din numele proprii Drag, Dragul, Dragoş, Drăguş, extrem de familiar în arealul intracarpatic, ajuns în regiune odată cu unul din purtătorii săi. De altfel, cercetările arheologice efectuate aici au dus la descoperirea unor „resturi de locuire atribuite secolelor XIV – XV şi XVI – XVIII, reprezentând vatra unui sat dispărut, foarte posibil chiar a vechiului sat Dracşani”.
Într-un opis al documentelor moşiilor de la ţinutul Botoşani, alcătuit la 20 mai 1841, este menţionat un ispisoc sârbesc din 22 aprilie 1548, de la Iliaş <Rareş>, „doveditor despărţirei dintre moşiile Jolcujănii (Jolcăşeni, azi inclus în Tocileni, n.ns.) şi Dracsănii”. Dar prima menţiune a aşezării se face într-un izvor turcesc, referitor la invazia otomană din 1538, când însuşi Soliman Magnificul, în fruntea oştilor sale, a atacat Ţara Moldovei pe al cărui domn, Petru Rareş, voia să îl înlocuiască.
În acelaşi opis este menţionată o scrisoare, din 11 mai 1632, a câtorva locuitori care dau „celui de atuncia stăpân a Dracşanului patru vecinătăţi loră”. La 27 iulie 1644, Vasile Lupu voievod judecă în pricina de hotar a urmaşilor lui Alexa şetrarul cu locuitorii satului Slobozia Dracşenilor de la ocolul târgului Botoşani, pentru nişte locuri din acel sat, hotărând ca nepoţii şi strănepoţii Alexei şetrarului să-şi stăpânească părţile din sus, iar sătenii Sloboziei părţile din jos.
De remarcat faptul că în anul 1644 locuitorii de aici aveau un statut fiscal aparte, ca unii ce erau slobodnici. Care era pricina pentru care locuitorii căpătaseră acest privilegiu de la domnie, pentru că era într-adevăr un privilegiu, ne spune Robert Bargrave, un călător englez care în drumul de la Constantinopol la Londra trece, în 1652, prin Moldova.
Ajungând la Dracşanii de lângă Botoşani, sat pe care el îl plasează greşit în ţinutul Cârligăturii, are prilejul de a asista, într-un atelier local de dimensiuni destul de mari, la fabricarea potasei. Meşteşugul potăsăriei folosea aceeaşi materie primă ca şi cel al sticlăriei, anume cenuşa de potasiu, care rezultă din arderea lemnului. Prin calcinarea cenuşii de potasiu se obţinea potasa sau soda caustică, din care se fabricau săpunurile. Conform aceleiaşi relatări, prin arderea copacilor (un anumit soi de stejar, asemănător fagului englezesc) se puteau obţine două calităţi de potasă, una mai bună, care dacă era ţinută în aer rece se topea după circa o oră şi alta de calitate mai slabă. Şi mai interesantă este o altă informaţie pe care o conţine relatarea lui Bargrave: cel care coordona acest centru de fabricare a potasei de la Dracşani era un scoţian, Black pe numele său!
În aceste condiţii, este de înţeles de ce Dracşanii au fost, pentru o bună perioadă de timp (probabil cât a funcţionat această potăsărie), moşie răzeşească, la fel cum se poate explica şi intervalul îndelungat în care a existat această slobozie, ambele ipostaze derivând din interesul domniei de a exploata direct această sursă de câştig, în condiţiile în care o mare cantitate din potasa fabricată ajungea, pe bani frumoşi, peste graniţele ţării.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
