Iată că blestematul Covid a provocat, cum-necum, și apariția unui erou. Asta într-o vreme în care eroismul părea ultimul lucru de găsit pe la noi, p-acilea, prin Românica (precum zic glumeții, cei cu frica de-a nu fi considerați înapoiați, – horror dictu – adică, vai, doamne, naționaliști, comuniști, nostalgici, credincioși sau cine mai știe ce atribute demne de batjocură!) Desigur, nu se mai știe ce gândește sau cui se roagă fierbinte vreunul dintre aceștia, dar nu se mai credea că mai pâlpâie prin vreo inimioară sămânța eroismului, adică acel elan, avânt despre care citim cu uimire că anima sufletele ostașilor de pe fronturi apărătoare de pământ străbun (ei, da, acel pământ care, ce să vezi!, pe la noi a fost înstrăinat pe șestache căci ani lungi au guvernat niște legi date ca prin „somnul rațiunii naște monștri”, adică acel somn al ocupanților de fotolii prin parlament. Ca să nu mă depărtez cu predicatul de subiect – este vorba de niște legi (despre care am tot scris în van!) cu privire la vânzarea pământului acestei țări pentru care s-a plătit cea mai forte monedă, sângele de soldați, și care pe la alții se înstrăinează foarte anevoios și cu multe condiții. Dar la noi, aflu cu greu și discreție, s-a vândut în prostie (scuzați cuvântul, dar oricare altul ar fi chiar mai dur!) drept care lucrătorii potențiali ai humei sale, nemaiavând proprietăți, au „zburat” în miez de toamnă către alte landuri nevândute, să culeagă nu păpușoi și cartofi autohtoni, ci sparanghel despre care pariez că la început – și poate chiar până la sfârșit – nici n-au știut cu ce se mănâncă. Și asta în plin debut de pandemie, cu reguli stricte de nemișcare din locuință și din regiunea aflată în cumplită carantină dătătoare de drastice amenzi altora.
Așadar, acesta este doar un var de fond al tabloului pe care, parcă fără nici o legătură cu acest fond, (nu de ten), apare, deloc surprinzător, un incendiu la un spital, (putea fi oricare că nu-i bai) care scurtează decis viețile unor oameni ce se străduiau, cu ajutorul unor sanitari osteniți să-și scape viața. Dar nu-i nicio surpriză, că asemenea „arderi de tot” ca în Vechiul și sângerosul Testament, nu-s la prima ediție. Că, precum se bine știe, au mai aprins zarea pe la noi, ba la o maternitate cu prunci, parcă provocat de biblicul rege temător de sugari, ba la un club unde se cânta cică niște muzică demonică ș.a. Surpriza adevărată este aceea în acest context în care nenorocirile ajung să nu mai mire, ci să fie considerate obișnuință inevitabilă, apare un erou. Un tânăr pe care nu-l poți părăsi cu ochii de frumos și bun și blând, ca un înger ireal, și care mai era și doctor cu studii dintr-acelea îndelungate și adevărate, nu fușerite pe oarece trepte de casă de cultură cu facultăți de la distanță cu ics și zero, ci cu muncă adevărată și cu competență solidă dar și modestă. Și încă ceva absolut incredibil: zic bolnavii că scotea bancnotele din plicurile primite și le returna pacienților uimiți. Dar nu arogant și punitiv, ci blând și liniștit, ca să nu-i supere cu refuzul său. Ei bine, acest medic tânăr și frumos ca Rafael s-a aruncat în flăcări ca să salveze bolnavi și a reușit să scoată un prim salon, apoi s-a avântat și la al doilea unde, vai, i-a luat foc ambalajul acela de cosmonaut. Acum este la tratament în altă țară – că la noi, firește, încă nu-i unde – și toată lumea se roagă pentru el cu energie, milă, admirație, uimire, dragoste și cu speranța reînviată că acel avânt de-a face binele cu orice preț, chiar fără șovăire, al ostașilor ce-au dobândit și Independența și Unirea și alte chestii „răsuflate” de prin cărțile de istorie (care nu se mai învață ca să nu contamineze!) mai există și mai suflă prin inimi tinere de eroi care, vorba cântecului: „eroi au fost, eroi sunt încă”.
