Cu aroganță fățișă, consilierii locali și primarul proaspăt ales Cosmin Andrei, în prima ședință de noul consiliu local, ținută la sfârșitul săptămânii trecute, au votat în grabă construirea unui supermarket Lidl pe locul fabricii de confecții Rapsodia, la care acționar majoritar este fostul consilier local PSD, Mihai Tincu. De parcă asta ar fi fost cea mai arzătoare problemă a orașului. Reamintesc că, puțin înainte de alegerile locale, Mihai Tincu i-a cedat funcția de președinte al organizației municipale Botoșani lui Cosmin Andrei, cu scopul declarat să-l ajute în câștigarea alegerilor. Nu știu dacă acest gest a fost decisiv pentru alegerea primarului, însă să presupun altceva ar însemna să speculez.
Menționez că același proiect a fost respins de mai multe ori de fostul consiliu local din motive întemeiate: viitorul supermarket s-ar afla în imediata vecinătate a Centrului Istoric și a bisericii Uspenia, iar traficul greu pentru aprovizionarea, împreună cu traficul suplimentar al viitorilor clienți, ar îngreuna și mai mult circulația pe străduțele și așa înguste de acolo. Nu sunt însă deloc convins că motivele au fost cele care au stat la baza respingerilor succesive și nu eterna hârjoană dintre PSD și PNL, preocupați să se șicaneze reciproc. Însă actuala hotărâre definește linia după care va fi condus orașul în următorii patru ani: am ajuns aici și vom face tot ce vrem pentru că putem.
În acest moment, proiectul viitorului supermarket a trecut de etapa aprobării în consiliului local și, după câteva luni, va începe demolarea fostei fabrici și ridicarea unei cutii anoste din tablă vopsită în mijlocul orașului, ca un monument dedicat zeului comerțului, care acolo va rămâne.
Decizia pentru acest sacrilegiu aparține deopotrivă și exclusiv lui Mihai Tincu, primarului și consiliului local, cu toate că peste câțiva ani nimeni nu-și va mai aminti de fosta fabrică, de fostul proprietar, de consilierii sau de primarul care au hotărât asta.
Să fim bine înțeleși: Mihai Tincu este un respectabil om de afaceri, puțin trecut de vârsta pensionării. A fost unul dintre foarte puținii directori care au făcut cu succes trecerea de la comunism la economia de piață și și-a adunat în mod cinstit averea impresionantă. În mod sigur nu mai avea nevoie de banii – chiar dacă deloc puțini – obținuți din tranzacția cu Lidl. Are deja mult mai mult decât ar putea cheltui, el și familia lui, chiar dacă ar mai trăi încă o viață. Îl cunosc ca om foarte inteligent și abil, însă îmi este greu să pricep de ce s-a blocat la nivelul în care orice ființă umană încearcă să-și asigure supraviețuirea și să-și securizeze viitorul, acumulând avere, chiar înainte de a ajunge în vârful piramidei motivaționale a lui Maslow, cea în care ar fi trebuit să fie motivat de aspirații mult mai înalte și mai ales să renunțe pur și simplu joc de șansa de a și le împlini.
Doar ca să visăm: ce s-ar fi întâmplat dacă Mihai Tincu ar fi donat orașului pământul fabricii în care a lucrat peste patruzeci de ani, cu scopul ca acolo să se înființeze un parc care să-i poarte numele: parcul Tincu. Așa cum este parcul Eminescu la noi sau parcul Carol în capitală. Ce gest extraordinar ar fi fost! Ce sfârșit frumos pentru o fabrică care și-a îndeplinit menirea, loc în care și-au câștigat onorabil pâinea mai multe generații de confecționeri! Ce loc superb de promenadă pentru botoșăneni, ce completare desăvârșită a Centrului Istoric! Iar superlativele pot continua la nesfârșit. Iar pentru proprietar ar fi însemnat să-și obțină cinstit nemurirea la care visăm cu toții, chiar dacă mergem sau nu la biserică. Numele lui Mihai Tincu ar fi fost pomenit de fiecare dată, de sute și mii de ori, de-a lungul veacurilor, la fel ca numele celor care scriu prin faptele lor istoria, pentru că faptele dau adevărata măsură a vieții și nu bogățiile adunate care, se știe absolut sigur, nu pot fi luate după moarte.
Este greu de înțeles de ce renunță Mihai Tincu la un asemenea final de carieră, preferând intrarea în anonimatul cotidian cu un buzunar cu mult mai plin decât are nevoie. După câțiva ani – îi doresc cât mai mulți – va ajunge totuși într-un mormânt, la fel ca atâtea altele, în cimitir. O vreme vor trece copiii să-i îngrijească tomba, poate, cu mult noroc, și nepoții, dar în mod sigur, după câteva zeci de ani, absolut nimeni nu își va mai aminti de el și va intra, ca imensa majoritate a celor care au trecut pe acest pământ, în eterna uitare doar pentru că a încasat niște bani în plus care oricum n-au însemnat nimic.
Chiar a meritat?
