Oricine poate constata că dezbaterile nu mai sunt raționale. Trăim în plină epocă a post adevărului, o metodologie de manipulare care se bazează pe faptul că o emoție este mult mai ușor de obținut decât demonstrarea unui adevăr. Și atunci, guvernanții – de peste tot – induc frici, bucurii iluzorii, indignări, condamnări, entuziasm și tot cortegiul de trăiri care pot abate atenția de la adevăr. Cum informatizarea a devenit un bun comun, un adevăr demonstrat se răspândește cu viteza fulgerului și zădărnicește toate planurile și retorica găunoasă a politicienilor care, de obicei, au o cu totul altă agendă decât cea a interesului public. De aceea, obiectivul lor este să-l ascundă.
Programele, din orice domeniu de activitate, sunt niște dosare, ceva mai lucioase decât cele de acum 50 ani, sau prezentări video cu grafice colorate și cam atât. De pus în practică – mai greu. Se argumentează cu erori, se măsluiesc date, fapte și statistici. Oricine poate să spună orice într-un proiect că oricum nimeni nu urmărește și nu înțelege conținutul. Dacă totuși se găsesc contestatari, ei pot fi discreditați rapid. Pentru asta au fost inventate știrile false. Demontarea lor este greoaie, pentru că de regulă pornesc de la un sâmbure de adevăr, de durată și, oricât de temeinică ar fi, lasă urme de neșters, stârnesc îndoiala și, în acest fel, scopul lor a fost atins.
Cele de mai sus au devenit posibile pe fondul educației precare. Abandonul școlar, dar și parcurgerea superficială a ciclurilor școlare duc înspre același rezultat: cetățeni inapți civic și profesional, frustrați și furioși că „țara nu le acordă o șansă”. Da, acea țară ale cărei istorie, geografie și cultură nu le cunosc, a cărei limbă o stâlcesc și ale cărei legi le nesocotesc, fie din ignoranță fie cu intenție. Ultimii 20 ani au accentuat această tendință până la a o transforma în regulă. Astfel că procentul celor care pot fi conduși cu minciuni oricât de sfruntate, date false și promisiuni fără acoperire a devenit covârșitor.
România de azi are zeci de mii de copii rămași acasă, cu părinții la lucru înlăuntrul sau în afara țării, a căror educație este deja fisurată. Părinții înșiși și mulți dintre dascăli sunt parte din generațiile cu educația fisurată. A dispărut frecventarea bibliotecilor, iar în online cele mai frecvente căutări sunt din zonele porno, divertisment grobian și a achizițiilor de gadgeturi. Se încalcă la tot pasul regulile de gramatică. Consecința este că toate acestea sfârșesc inevitabil în erori de pragmatică. Se confundă fapte cu evaluări, la constatări se reacționează cu acuzații, la solicitări cu amenințări. Practic, asta înseamnă că tot mai puțini oameni se pricep cu adevărat la ceea ce fac și devin agresivi dacă li se atrage atenția asupra greșelilor.
Desigur, pandemia agravează pretutindeni dificultățile educării noilor generații. Restrângerea contactelor umane și distanțarea fizică ar fi trebuit să ne oblige la a regândi educația până în cele mai mici amănunte. În multe țări, pandemia a început pe fondul unei crize a educației. Ce să mai spunem noi, când în România întregul învățământ este într-o criză continuă de 30 ani? Doar că în cursul pandemiei s-au comis erori care o reconfirmă, ba o și adâncesc. Din toate direcțiile – dascăli, părinți, beneficiari, examinări externe – curg acuzațiile privind scăderea nivelului de cunoștințe și înstrăinarea educației de valori. Toți dau vina pe ceilalți, nimeni nu vrea să-și asume responsabilități și asta ne duce în cea de a treia mare componentă a crizei: lipsa de răspundere.
Veșnica rămânere la coada Europei, nepriceperea decidenților, disfuncțiile instituțiilor, cea mai mare pondere a săracilor, cea mai mare emigrație pe timp de pace, cel mai mic consum de carte, traficul de ființe umane, obsesia lovirii celuilalt – toate toate sunt tarele educației precare. Și în toiul acestei crize, nici un vârf al vreunei generații nu este acum la decizii. Decidenții sunt recrutați în continuare dintre cei slabi profesional și moral. Ascensiunea la vârf a nepregătiților a devenit regulă.
Nu putem începe să ne recuperăm țara, prin educație de calitate, oricare ar fi eforturile din școli, licee și facultăți, fără meritocrație și alungarea politicului din aceste instituții.
Regula potrivit căreia ascensiunea socială și răsplata sunt consecința meritului profesional a fost dintotdeauna cea mai mare sursă de motivare a oamenilor pentru a studia. Din nefericire, România actuală nu dispune acum de o asemenea sursă iar consecințele se văd pe toată Piramida lui Maslow. Ce mai este și asta? A, o ierarhie a nevoilor fiecărui individ. O descriere a motivaţiilor care mână în viață ființele umane: fizice, spirituale și existențiale. Ar fi trebuit să fie predată în școli, dar nu este. Prin puterea acestui exemplu, despre asta este vorba în educația românească: despre inadecvare. Și despre oameni care nu fac vreo dovadă că pot să o depășească.
