Ieri a fost ultima zi, cea decisivă, în alegerile din SUA. Pentru noi, rezultatul acestora este extrem de important, fiindcă de el depinde și evoluția viitoare a țării noastre. De la Traian Băsescu încoace România joacă la două capete: UE – fiindcă de acolo vin banii; și SUA – fiindcă de acolo vin protecția, influența asupra piețelor de capital și mereu noi promisiuni de investiții. Președintele Iohannis continuă această politică externă, deși este etnic german și majoritatea analiștilor l-ar fi plasat în siajul cancelarului puternicei Germanii. Dar să nu uităm că la începutul fiecărui mandat șeful statului român s-a prezentat cuminte și ascultător la Washington, pentru a-și lua foaia de parcurs.
În drept și în fapt, UE și SUA sunt aliate, însă ideologic și economic între cele două entități s-a căscat o falie mare cât oceanul care le desparte. Mai precis, între Vestul bogat al Europei și partea conservatoare a Americii, asumată de republicani. Pătrunse mai târziu în Europa, neo-progresismul și corectitudinea politică, plecate din universitățile americane (dar și din mediile lor artistice, în frunte cu Hollywood) încă de acum 30 ani și asumate de democrați, au ajuns astăzi a fi curentele dominante la vârful conducerii UE. De aceea, șefimea de la Bruxelles ține din răsputeri cu Joe Biden și îl acuză pe Donald Trump că „a tensionat” relațiile cu mulți dintre aliații săi europeni.
Asta este însă doar opinia lor. Fiindcă, la rândul ei, Europa este puternic divizată. Întregul Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră, respinge cu fermitate valorile promovate de stânga americană: ateismul, ipocrizia politică, identitatea de gen (care a reușit performanța de a identifica până acum peste 150 de așa zise genuri), discriminarea pozitivă pe bază de rasă, gen, religie și toate celelalte descoperiri ale progresiștilor, care parcă nu se mai termină. Niciuna dintre țările din Est nu vrea să le admită ca norme sociale, iar puținele care au făcut-o deja au dat legi ambigui, jumătăți de măsură pentru închis gura Europei, dar pe care oricum nu le ia nimeni în serios.
După ce, la începutul campaniei din 2016, Donald Trump a clarificat în câteva cuvinte obiectivele politicii sale externe, „America înainte de orice”, în cei patru ani de mandat le-a completat cu fapte și evenimente. Politica externă a lui Donald Trump fost marcată de unilateralism și confruntare, schimbări de personal, acțiuni surprinzătoare și confuzie. Pentru a-și proteja țara, a modificat regulile cooperării internaționale, a retras Statele Unite din Parteneriatul Trans-Pacific, din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, din acordul climatic de la Paris și a tăiat finanțarea OMS. În plus, abordarea americană a fost adesea unilaterală și nu a luat în considerare consensul internațional, cum ar fi decizia de a recunoaște oficial Ierusalimul drept capitală a Israelului și de a muta acolo ambasada SUA. Un fel de „I did it my way” (am făcut cum am vrut, un cântec iconic al anilor ‘60), fără echivoc, fără drept la replică.
Despre Joe Biden nu se pot spune prea multe. Doar că a fost vicepreședintele destul de șters al lui Barrack Obama, că ar fi fost implicat – prin fiul său – în afaceri necurate în Estul Europei (în special Ucraina și chiar în România, unde ar fi avut o tentativă de asociere cu condamnatul Puiu Popoviciu în afacerea cu terenurile din Băneasa) și că a preluat cam pe nemestecate discursul agresiv al mișcărilor MeToo, Antifa și BLM (Black Life Matters) care, chiar dacă au baze reale de pornire, au ajuns să fie apreciate unanim drept mișcări radicale și chiar anarhice de stânga.
Antagonismul lui Trump față de multilateralism și multiculturalism reprezintă o diferență filosofică aproape ireconciliabilă între Washington și capitalele Vest-europene. Pe de altă parte, orientarea SUA impusă de Trump – nu singur, să nu uităm că el doar îi reprezintă pe conservatori și că este sprijinit din umbră de mult prea puternicele servicii secrete americane precum și de complexul militaro-industrial – a zguduit din temelii establishment-ul mondial. Sute de organizații internaționale, mii de dependințe ale lor locate în mai toate țările lumii, zeci de mii de ONG-uri s-au văzut în acești ultimi patru ani lipsite de obiectul muncii. Adică de tocat frunze la câini pe subvenții și salarii enorme. Cu alte cuvinte, și rău și bine.
Victoria lui Biden ar putea readuce climatul călduț din epoca Obama? Greu de crezut, lumea nu mai este aceeași. Încrederea reciprocă între liderii lumii a luat alte forme, tratatele nu mai sunt aceleași, finanțările nu mai sunt aceleași. Iar în ceea ce ne privește, legătura dintre SUA și România e facilitată de geopolitică, de aceea nu întrevăd schimbări radicale în relațiile militare dintre Washington și București, pe termen scurt și mediu, indiferent de cine câștigă. Însă în plan social și economic da. De aceea, merită să urmărim cu interes ce se întâmplă dincolo de Atlantic.
