Vlad Plăcintă, preşedintele Asociaţiei „Salvează o inimă”, a reuşit ca pe timp de pandemie să aducă la Botoşani aparate vitale, pentru care statul ar fi pierdut luni întregi.
Reporter: – Cum v-aţi decis să vă implicaţi în sprijinirea spitalelor, în debutul pandemiei de Covid-19?
Vlad Plăcintă: – De fiecare dată mă pun în situaţia celor care au nevoie de ajutor. Când am aflat că la Botoşani se face testare, iar rezultatele sunt aşteptate de la Iaşi, am calculat, că este foarte dificil pentru un om să stea şapte zile să aştepte un rezultat. Atunci mi-am spus, „dacă aş fi eu acolo, sau ar fi cineva apropiat mie, ce ar însemna cele şapte zile de aşteptare a rezultatului?” şi am decis să cumpăr un aparat de testare. Am vorbit direct cu firma din Iaşi care furniza aceste aparate, din Coreea, fiind şi singura la acea vreme, şi am început, ca să spun aşa, bătălia. Din câte îmi amintesc, a fost al doilea aparat adus în România, primul fiind cel de la Iaşi, adus de Casa Share, iar al treilea a fost la Suceava, luat de ÎPS Pimen, Dumnezeu să îl odihnească. Atunci mi-am spus „eu îmi fac datoria de om”. Chiar în familie am avut discuţii că am pus la bătaie o sută de mii de euro, dar am spus „are Dumnezeu grijă”. Ulterior, m-au contactat reprezentanţii Camerei de Comerţ şi Industrie şi am fost inclus într-un grup de comunicare cu oamenii de afaceri. Pe 25 martie, a început ca la licitaţie, eram anunţat că oamenii de afaceri donau diferite sume. S-au strâns doar în acea zi peste 60.000 de euro. Pe 25 şi 26 martie nu m-am ridicat de la birou, am semnat, scanat şi trimis contracte. Dar a meritat. Mediul de afaceri botoşănean a dovedit că există unitate.
– După acel aparat au urmat şi alte donaţii?
– Atunci am luat aparatul PCR, cu tot ce ţine de el. Aparatul şi cu testele au ajuns la aproximativ 130.000 de euro, bani asiguraţi de mediul de afaceri şi comunitatea de donatori pe care o avem în cadrul asociaţiei. Atunci am luat şi videolaringoscop pe secţia ATI, şapte injectomate, am luat şi lămpi UV pe care le-am pus în instituţii ale statului. Am luat şi echipamente de protecţie, în valoare de peste 50.000 de euro. Am contribuit cu bani şi la ventilatorul achiziţionat de Asociaţia Nord.
– Recent aţi cumpărat concentratoare de oxigen.
– Am întrebat la spital de câte aparate au nevoie şi ni s-a spus că măcar cinci. Am luat 15, care au ajuns undeva la 92.000 de lei, aproximativ 19.000 de euro. Am spus „asta e, mergem înainte, nu-i putem lăsa pe oameni să sufere şi noi să ţinem banii în asociaţie”. Aceşti bani îi aveam în rezervă şi mă bucur că şi de această dată am putut să fiu de ajutor.
– Cum s-au derulat achiziţiile?
– Cele mai mari emoţii le-am avut în martie, cu PCR-ul, pentru că nu ştiam ce se va întâmpla la vamă. Din punctul meu de vedere, este simplu. La instituţiile publice e cu licitaţie, cu un aparat birocratic îngreunat, mai ales în această perioadă. Spre exemplu, la concentratoarele de oxigen, luni am sunat şi marţi erau la Botoşani. A fost doar treaba de curierat şi de făcut o plată. Dacă stăm şi ne încurcăm în şedinţe, în promisiuni, în hârtii, nu rezolvăm nimic. Asociaţia noastră nu se joacă. Nu facem analize de trei-patru luni. Nu. Am donat, am făcut documentele aşa cum scrie la carte. Achiziţia, din punctul nostru de vedere, ca asociaţie, nu e greoaie. Eu am luat de unde am găsit cât mai rapid şi un număr cât mai mare. Aşa trebuie să se acţioneze. Nu stăm să ne gândim când sunt oameni în pericol. Eu am analizat din punct de vedere medical dacă dispozitivul este corect, dacă este în standarde, dacă ajută cu ceva şi am achiziţionat. Eu întreb, la nivel instituţional există un fond de rezervă cu care să se salveze viaţa unor oameni?
– Aici e o problemă.
– Eu aşa gândesc în cadrul organizaţiei. Sunt multe cazuri şi eu nu pot să le spun oamenilor că am prea puţini bani şi că îmi pare rău sau că ne vedem pe lumea cealaltă.
– Sănătatea oamenilor nu trebuie să depindă de proceduri birocratice.
– Un om bolnav nu poate să aştepte. Orice boală avansează. Şi cred că până nu ne întoarcem cu faţa către Dumnezeu cu adevărat, nu scăpăm. E o lecţie pentru toată lumea, pentru că ne-am abătut foarte mult de la „regulile de circulaţie” şi am cam intrat pe contrasens în ultimii ani. Din păcate, noi ne-am abătut de la nişte reguli normale de viaţă şi acest virus ne-a nimicit.
– Mai aveţi în plan alte donaţii pentru spitale?
– Grea întrebare. Problema este că mai sunt şi alţii care trebuie să facă. Nu mă refer la ONG-uri. Dacă va fi nevoie urgentă şi nu vor fi soluţii imediate, cu siguranţă că voi mai sări în ajutor. Nu trebuie să ne încurcăm în hârtii şi în explicaţii de genul „nu se poate, mai aşteptăm, am pus în şedinţa de lucru, vom vota pe data de…”. Moartea şi boala nu întreabă. Nu vin la o cafea. Nu ne putem juca cu sănătatea unui om. Uneori sunt şi eu depăşit, pentru că sunt foarte multe probleme, toate sunt grave, dar măcar să facem cât ne stă în putinţă. Eu îi îndemn pe toţi, nu numai să scrie „Doamne, ajută!” pe facebook şi să spună „lasă că donează prietenul meu”. Cred că fiecare dintre noi ne putem implica mai mult în a-i ajuta pe semeni.
– Este normal ca după opt luni de pandemie sistemul de stat că apeleze în continuare la ONG-uri?
– Nu este normal ca după opt luni Spitalul Judeţean să nu aibă suficiente concentratoare de oxigen, de exemplu, sau alte lucruri minimale. Problema este că acest coronavirus a venit cu surprize. Pentru că oricum la noi, dacă ninge şi la jumătatea lunii ianuarie, tot ne prinde nepregătiţi. De ce am fi acum miraţi? Nu mă mai miră nimic, dar sunt şi probleme pe care le putem anticipa. Singura problemă este că nu ştiu dacă există o libertate a achiziţiei de urgenţă. Trebuie să existe un fond de rezervă pentru că nu ştim ce va mai fi. Poate vom mai avea nevoie de paturi, aparate de oxigen, etc. De unde luăm banii aceştia? Acum să fie sinceri, la ce an a fost, mediul de afaceri nu mai are puterea să contribuie cu sute de mii de euro, pentru că nici ei nu ştiu ce-i aşteaptă mâine. Să vedem cu ce îi va ajuta statul. Nu zic cu răutate, dar în 30 de ani noi nu avem un spital făcut de la A la Z, la standarde europene, pe când Turcia se bate în clinici. Eu aici văd soluţia – să fie un fond de rezervă, a apărut ceva, de pe o zi pe alta, să se poată face achiziţia. Nu-i greu de sunat cinci – şase furnizori, dintr-o listă pregătită dinainte, furnizori de paturi, concentratoare, injectomate, videolaringoscoape, ventilatoare şi furnizorul să dea scris, că atât e preţul şi are acele aparate pe stoc. Pentru că, dincolo de aspectele birocratice, oamenii nu trebuie lăsaţi să moară. Cred că sunt soluţii. Statul ar trebui să înveţe un pic de management de la oamenii care conduc companii puternice. Aşa, dacă stăm şi ne înecăm în hârtii, în şedinţe şi în comunicate de presă, nu rezolvăm nimic. Nu mai merge cu „o să facem”, acum trăim prezentul, nu ziua de mâine, că nu se ştie.
– Ce lipsuri aţi mai depistat în spitale?
– Cred că sunt multe, începând de la materiale, până la atitudinea personalului medical. Sunt multe lipsuri, din ce îmi povestesc apropiaţii, dar acestea nu se repară de pe o zi pe alta. Situaţia nu e roz deloc. Prin asta am primit o lecţie şi cred că avem ceva de învăţat. Că suntem mici, că în faţa divinităţii trebuie să ţinem capul plecat. Atât timp cât ne abatem de la reguli, e şi normal să avem accidente.
– Mulţi nu cred nici acum că suntem în pandemie.
– Şi în momentul de faţă mulţi o iau drept o glumă. La începutul pandemiei se spunea că e o simplă gripă. Şi după un timp, s-a demonstrat că suntem dezarmaţi în faţa acestui coronavirus. Şi nu numai noi, ci şi alte ţări mult mai dezvoltate. Consider că Dumnezeu aşa a îngăduit şi nu putem şti la ce ne putem aştepta mâine. S-ar putea să scadă peste noapte numărul bolnavilor foarte mult şi să nu mai fie nevoie de ce am cumpărat până acum. Eu am spus, „de-ar da Dumnezeu să nu mai fie nevoie de tot ce am cumpărat în spitale”, dar nu ştim ce va mai fi.
– Cât aţi donat pentru spitale de la debutul pandemiei?
– Cred că am donat peste 200.000 de euro, în aparatură şi materiale de protecţie. Şi înainte de pandemie am ajutat spitalul de copii, secţia de ATI şi infecţioase. Am văzut nevoile şi am văzut de ce se pot lovi pacienţii şi am spus să mai cumpăr câte ceva. Trăim în secolul XXI şi trebuie să punem tehnologia la treabă. Nu mai merge cu stetoscopul după cap, pentru că acum bolile se manifestă diferit. Nu mai este ca înainte, pneumonie, astm bronşic şi două trei boli acolo la un copil, acum sunt mult mai grave. Am avut cazuri – o banală bubiţă apărută era de fapt cancer.
– De la înfiinţarea asociaţiei, la ce nivel aţi ajuns cu donaţiile?
– La ultimul calcul, am depăşit zece milioane de euro.
– Şi persoane ajutate?
– Dacă punem câte campanii am organizat, caz pe caz, cred că sunt peste 300 de campanii organizate. Am avut două campanii cu o companie din Elveţia, în 2015-2016, în care am salvat 60 de copii, care au fost operaţi la inimă. Cred că avem 400 de copii şi persoane ajutate financiar direct. Dacă ţinem cont şi de toată aparatura donată spitalelor, ajungem la mii de persoane ajutate.
– De unde găsiţi puterea de a merge mai departe?
– Puterea o iau de la Dumnezeu. Cred că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Chiar acum două săptămâni am preluat un caz al unui tată cu doi copii minori, pentru care aveam nevoie de 22.000 de euro în câteva zile. Banii i-am plătit în avans şi am spus „Dumnezeu cu mila” şi am strâns banii în trei zile. I-am plătit operaţia, radioterapia şi tratamentul. În toate este lucrarea lui Dumnezeu pentru că eu nu fac magii. Cât îngăduie Dumnezeu, mă voi afla în slujba copiilor şi adulţilor care au nevoie de noi. Eu îmi fac doar treaba şi mă pun în locul celor care au nevoie de ajutor.
– Ce le transmiteţi botoşănenilor?
– Să aibă răbdare, să fie precauţi, atenţi, răbdători şi credincioşi. Să respecte regulile. Şi să încerce să fie cât mai uniţi şi să se îndrepte cu faţa către Dumnezeu.
