În editorialul precedent am scris despre acea toleranţă pe care pretindem că o deţinem în cantităţi mai mult decât suficiente. Suntem atât de toleranţi încât avem de unde da şi la alţii. Şi, tocmai pentru că ne considerăm atât de toleranţi, simt nevoia să revin atât de repede asupra subiectului. Nu de alta, dar despre câtă toleranţă există în jurul nostru s-ar putea scrie tratate întregi.
Facem caz de toleranţa noastră. Cică ne-am născut cu aşa ceva în sânge, prin urmare orice educaţie în acest sens este inutilă. Am spus astea de atâtea ori încât am ajuns să ne şi credem toleranţii Europei, ba chiar numai buni de dat altora lecţii pe subiect.
Din păcate, toleranţa e abia în stadiu incipient pe meleagurile unde, conform baladei, doi ciobani şi-au propus să-l omoare pe al treilea doar pentru că acesta avea oi mai multe. Faptul că individul, atenţionat în vis de oaia devotată, n-a luat niciun fel de măsuri pentru a preveni deznodământul sângeros e considerat de mulţi pretinşi intelectuali drept dovadă de toleranţă. Să te iei cu mâinile de cap, nu alta…
Adevărul e că românii nu sunt chiar aşa de toleranţi precum pretind, ba din contră. Pe meleagurile unde ciobanul mioritic s-a lăsat ucis de rivali fără să încerce măcar să se apere, gura lumii a fost secole la rând mai eficientă decât instituţiile statului. Încă mai avem reminiscenţe din perioada în care părerea comunităţii era mai importantă decât libertatea personală a individului. De altfel, de unde libertate pe la noi? Libertatea e încă un cuvânt din dicţionar, la fel ca şi toleranţa. Se rostește, dar nu se utilizează. Mamele încă-şi mai educă odraslele apelând la gura lumii. Astfel, mamele nu le explică puilor de om ce anume au greşit, ci le spun „mă faci de râs” sau „ce o să spună lumea?”. Şi mult prea mult timp astfel de expresii au ţinut loc de educaţie în adevăratul sens al cuvântului. Românul n-a fost educat în spiritul libertăţii personale, ci mai degrabă al apartenenţei la turma debusolată ce se ghidează în viaţă după principii de valoare discutabilă. Astfel, „Povestea unui om leneş”, semnată de Creangă, conţine un sâmbure de adevăr supărător de mare. Ţăranii dintr-o comunitate oarecare s-au gândit să-l spânzure pe filozoful local deoarece le făcea satul de râs. Nicio altă vină nu i-au găsit, dar nici nu era nevoia de mai mult. Păi cum să mai ai dreptul la viaţă dacă ne faci satul de râs?
În lumea satului, în special, cei care nu respectau regulile impuse, erau marginalizaţi şi eventual excluşi din comunitate, adesea pentru motive care astăzi ni se par penibile, însă asta nu înseamnă că am avansat cine ştie cât pe drumul toleranţei. Încă mai e la modă să fii judecat după nebunul satului din care provii – sau după zona de baştină; moldovenii mutaţi la Bucureşti ştiu despre ce vorbesc – şi nu după meritele personale.
Recent toleranţa românilor a explodat. Alegerile, bată-le vina… Faptul că toleranţa adevărată a permis alegerea ca primari a unor persoane care nu pot prezenta certificat de român verde (şi uneori nici măcar nu vorbesc prea bine româneşte) a produs o explozie de ură din partea apărătorilor valorilor naționale (între care e contabilizată și toleranța). Versurile lui Eminescu, alea cu „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi /Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!” sunt distribuite cu spor în tandem cu fotografiile preşedintelui Iohannis, premierului Orban şi primarilor Cosette Chichirău şi Dominic Fritz. Mai nou, lui Fritz i s-a deschis proces prin care să i se interzică la primărie pentru că nu e român. „Toleranţii” au pierdut. O fi bine, o fi rău? Vom vedea cu timpul. Patrioții nu se leagă de ineficienţa președintelui sau a premierului, ci de etnia acestora.
Însă românul atât de pornit împotriva străinilor care „ne fură ţara” nu fac mare lucru când vine de tâlharii autohtoni. Mda, e de preferat să ai un primar nevolnic şi hoţ dacă acesta poate prezenta un certificat de român veritabil. De treizeci de ani tolerăm nevolnici şi infractori în funcţii publice. Tolerăm corupţia şi lipsa de implicare a autorităţilor. Închidem ochii când vine vorba de proasta creştere în adevăratul sens al cuvântului. Chiar dacă „mă faci de râs” şi „ce o să spună lumea?” persistă încă în vocabularul educativ, trotuarele şi şanţurile gem de gunoaie. Educaţia tinerei generaţii este pasată între familie şi şcoală în timp ce educaţia pentru toleranţă lipseşte cu desăvârşire, ba dimpotrivă. Partidele politice se dau de ceasul morţii să ne bage în cap că cea mai importantă calitate a unuia care se vrea demnitar e viţa românească. Nu contează că e prost, incompetent şi hoţ, cât timp e român verde e de preferat oricărei alte variante. Cam ca pe vremea când dosarul de angajare în funcţii cheie presupunea origine sănătoasă, nu şi competenţe sau studii.
Suntem toleranţi – nu se poate nega asta – dar e vorba de toleranţă nocivă. Suportăm să fim conduşi de o bandă de profitori pentru care analfabetismul funcţional trebuie redimensionat până la nivelul citit pe litere. Acceptăm să fim spoliaţi cu taxe şi impozite, dar să nu primim nimic în schimbul lor. Plătim mii de lei pe an la sănătate şi nu primim nici măcar acele analize pretins gratuite pentru că fondurile alocate de CAS se epuizează în câteva ore. Educaţia e cică gratis, dar pe principiul cât dai atâta face. Ministerul n-a avut timp să se pregătească pentru redeschiderea şcolilor. „Somităţi” ca Dan Bittman şi Marcel Pavel lansează mesaje anti-Covid în contextul creşterii alarmante de cazuri, dar nu e problemă, sunt toleraţi. În schimb cei care au parte de toleranţă nu-i tolerează pe ceilalţi. Pentru că aşa e toleranţa la români.
