Eram elev în clasa a VIII-a la Școala nr. 11 din Botoșani și la una dintre orele de română, îndrăgita doamnă profesoară Florica Lungu ne-a vorbit despre „firul roșu” al nuvelei „Mări sub pustiuri”, anume inocența și dragostea de viață ale personajului principal, un elev ca și noi atunci. Am înțeles că firul roșu era ideea centrală a povestirii, cea de care se legau acțiunile și celelalte personaje. Nu am încercat, nici nu aș fi putut, nici nu m-am gândit, să aflu de unde provine această expresie. Peste ani, în contextul acestei rubrici, încerc să dezvolt și să explicitez sensul și posibilele origini ale expresiei. Există „fire roșii” în aproape orice cultură, religie și filosofie. Trei dintre ele sunt speciale și au dus la răspândirea expresiei la nivel mondial. În acest articol, va fi vorba despre „firul roșu al destinului”. Prezent în majoritatea filosofiilor orientale, el se referă la un fir roșu invizibil, legat de fiecare dintre nou-născuți, care îi conectează la oamenii cu care sunt destinați să se întâlnească, de regulă sufletele pereche femeie-bărbat, care au astfel posibilitatea de a se uni cu adevărata lor iubire. În mitul chinezesc originar, acest fir roșu era legat în jurul gleznelor ambelor părți de către zeul lunii, care se ocupa și de căsătorii. Cele două persoane legate de firul roșu sunt iubiți predestinați, indiferent de loc, timp sau circumstanțe. Acest șnur magic se poate întinde sau încurca, dar nu se rupe niciodată. Mitul este similar cu conceptul occidental de suflet pereche sau partener predestinat, evocat de Platon într-unul din „Dialogurile” sale, anume „Banchetul”. Există numeroase povestioare orientale referitoare la firul roșu al sorții, două dintre ele sunt însă cu adevărat deosebite. În prima dintre ele, mergând acasă într-o seară, un tânăr vede un bătrân (era chiar zeul căsătoriei) stând sub lumina lunii. Bătrânul îi explică tânărului că este legat de cea destinată a-i fi soție cu un fir roșu și-i arată și fata care urma să îi devină soție. Fiind la vârsta adolescenței și neinteresat în a avea o soție, tânărul ridică o piatră și o aruncă în fată, fugind. Peste ani, părinții îi organizează tânărului nunta și cum pe atunci căsătoriile erau aranjate, mirele nu știa cum arată mireasa. În noaptea nunții, nevasta îl aștepta în dormitor, cu vălul tradițional care-i acoperea fața. Ridicându-l, bărbatul este încântat să vadă că soția lui era una dintre marile frumuseți ale satului. Totuși, aceasta purta o podoabă care-i acoperea o sprânceană. Întrebând-o de ce poartă podoaba, mireasa i-a răspuns că fiind mică, un băiat a aruncat în ea cu o piatră care i-a lăsat o cicatrice pe sprânceană. Femeia era chiar fetița legată de tânăr prin firul roșu ce-i fusese arătat de bătrânul zeu al căsătoriei. O altă poveste chinezească îl are ca protagonist pe un tânăr ambițios, care vorbind cu același zeu al căsătoriei îl întreabă pe acesta cu cine se va căsători, crezând că va fi vorba de o fată bogată. Zeul arătă către o fetiță arătoasă, care se plimba prin piață însoțită de o bătrână oarbă, îi spuse că sunt legați de un fir roșu și că se vor căsători cândva. Înfuriat, bărbatul porunci unui servitor să le omoare pe cele două. Peste ani bărbatul, acum un onorabil ofițer, se căsătorește cu o femeie frumoasă, dintr-o familie bogată, femeie perfectă cu excepția a două detalii: șchiopăta și avea, din motive neștiute, fruntea acoperită cu un plasture din mătase. Întrebând-o pe soția sa despre aceste detalii, ea începe să plângă, spunându-i că este, mai degrabă, nepoata liderilor familiei bogate decât fiica lor: părinții ei au murit când ea era copilă și a trăit inițial cu o bătrână servitoare oarbă. Într-o zi, însă, un nebun a înjunghiat-o pe servitoare, iar pe ea a rănit-o la picior și la frunte. Bărbatul și-a dat seama că zeul avusese dreptate, a mărturisit în lacrimi că el a ordonat atacul și îi cere iertare soției care, cu lacrimi, la rândul său, i-o acordă. Rămâne ca dumneavoastră, cititorii, să apreciați, pe baza propriei experiențe, dacă în viața proprie ați avut senzația existenței acestui fir roșu al destinului.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
