Reporter: – Câte case monument istoric avem în acest moment?
Dănuţ Huţu: – În judeţul Botoşani, în lista monumentelor istorice, care ar trebui anul acesta să se reactualizeze, monumente de arhitectură, avem undeva la 250. Ele practic sunt mai multe, dar, de exemplu, Centrul Istoric figurează ca trei ansambluri, dar ele sunt mai multe clădiri. Dintre aceste 250 de imobile, municipiul Botoşani are o sută, o pondere foarte importantă şi, practic, banii cei mai mulţi Botoşaniul ar trebui să-i investească în zona aceasta. Restul, în zona Dorohoi avem undeva la 20, apoi avem o distribuţie spaţială peste tot în judeţ.
– Dintre aceste monumente, câte sunt în proprietatea statului şi câte în proprietate privată?
– Cred că undeva la 20%-30% este proprietatea statului, la care se adaugă cultele religioase care au foarte multe monumente prin biserici şi 50%-60% sunt proprietăţi private. Deci, statul şi cultele religioase au împreună cam 40%-50%.
– Câte dintre ele sunt în pericol să cadă, degradate şi câte sunt cât de cât OK?
– Dacă am face procentual, cam 10% sunt în pericol mare, iar 90% nu. Avem vreo câteva cazuri, precum Conacul Mavrocordat de la Dângeni, care sunt în stare de colaps. Ce s-a întâmplat acolo este exact saga proprietăţii în România. A fost în litigiu între foştii proprietari şi IAS Dângeni care l-a avut în administrare. Bineînţeles că IAS-ul intrând în faliment, conacul a ajuns pe mâna unui lichidator judiciar care nu s-a interesat de soarta lui şi de abia în 2010 a revenit în proprietatea moştenitorilor. 20 de ani el a stat în litigiu, iar degradarea s-a accentuat. În 2010, proprietarul, o persoană din Bucureşti, a încercat să acceseze nişte fonduri, dar în 2017 a fost un incendiu cu autor necunoscut. S-a deschis un dosar penal, iar conacul este în stare mare de degradare. N-are acoperiş practic. Eu zic că dacă acel conac ar fi fost retrocedat în 1990 acea persoană, care era mult mai tânără şi avea altă vigoare, probabil că ar fi încercat să facă ceva. Mulţi au fost în situaţia asta.
– Avem şi exemple pozitive?
– Conacul Miclescu de la Călineşti, care, la fel, a fost proprietatea statului, un IAS, iar familia Miclescu s-a luptat în justiţie şi foarte târziu a reuşit să-l preia în proprietate. Dispunând de resurse materiale importante, familia Miclescu l-a restaurat şi poate fi considerat un model la nivel naţional. Mai rămâne ca familia să se gândească la cum îl poate pune în valoare din punct de vedere turistic. Ceea ce înseamnă restaurarea, protejarea monumentului este lecţie pentru România: l-a luat degradat şi l-a reparat.
– Care este situaţia vechilor case boiereşti din municipiul Botoşani?
– Avem probleme cu aceste case din zonele cu un anumit potenţial imobiliar. Aici putem vedea un pericol. Am avut o problemă pe bulevard, se ştie foarte bine, Casa Armonia, care ani de-a rândul a fost vândută şi revândută şi care în momentul de faţă are un proiect aprobat de restaurare, complementat cu o zonă de construcţie a unei clădiri de birouri. Problemele cele mai mari le ridică, în primul rând, clădirile din proprietatea statului. Este vorba de clădirea DSP (n.r. – Direcţiei de Sănătate Publică de lângă Casa Sindicatelor), care stă de ani de zile într-o stare foarte proastă. DSP s-a adresat Ministerului Sănătăţii, iar răspunsul a fost: „Nu avem bani”. Este un exemplu negativ. Avem tot în proprietatea statului clădirea Casei de Asigurări de Sănătate, Casa Urşianu-Fisher, care stă închisă de ani de zile. Este o ciupercă acolo, iar Casa de Asigurări s-a mutat de acolo. Avem problema Arhivelor fostei Direcţii Sanitare, casa dintre blocuri (n.r. – de pe strada Maxim Gorki, din spatele Liceului de Artă), care a fost afectată de vreo două incendii, unul dintre ele calificat ca fiind dubios de către cei care au făcut ancheta, cei de la ISU. Au fost găsiţi oamenii străzii că au pus focul.
– Dar sunt şi case a căror reabilitare parcă bate pasul pe loc?
– E vorba de Casa Sofian, care stă de atâta timp. Să zicem că acolo ea este salvată în proporţie de 70%. E cu adevărat perla arhitectonică a Botoşanilor. Ea a intrat în proprietatea Consiliului Judeţean, pasată după aceea Mitropoliei. Din 2009, lucrurile s-au mişcat acolo, dar nu la nivelul la care ne aşteptam, să se termine.
– Avem şi Casa Silion (fosta ITA de lângă Liceul Pedagogic), o altă bijuterie arhitecturală…
– E adevărat! Din păcate, acolo s-au degradat şi statuetele din faţă. Nu asta ar fi cea mai mare problemă, pentru că metodele de restaurare au evoluat enorm, ci problemele se leagă de ceea ce înseamnă funcţionalitate. Din păcate, multe dintre ele, nemaifiind reşedinţe, se degradează. Eu aş vedea ca municipalitatea să facă un program, cu anumite soluţii pentru aceste case, pentru că legislaţia impune anumite măsuri.
– În condiţiile actuale, ca să renovezi o astfel de casă monument, îţi trebuie sume uriaşe, iar facilităţi din partea statului nu prea sunt.
– Din păcate! Au existat nişte modele în România, pe care administraţia publică din Botoşani le-a refuzat în perioada 2012-2016. Eu am făcut o intervenţie către administraţia de atunci, în sensul de a gândi un mecanism de a ajuta proprietarii persoane fizice, după modelul Centrului Vechi. De ce vorbim de Centrul Istoric, pentru că este unic în Moldova, este încă în picioare şi este apreciat la nivel naţional, nu neapărat ca un model de succes, ci că s-a reuşit să se păstreze. Acolo sunt alte probleme… Noi începusem ca un studiu de caz şi gândisem împreună să facem un mecanism prin care să ajutăm clădirile care nu sunt ale statului, deşi problema e că şi statul are multe clădiri acolo, are Locativa care este administrator şi multe nici măcar nu erau intabulate. Sunt multe probleme care ţin de stat, de administraţie! În momentul de faţă nu poţi accesa niciun leu, de nicăieri, dacă imobilul nu e intabulat.
– Dar pe mine, privat, tu, stat, mă obligi să-mi intabulez imobilele…
– Da! Din păcate, în momentul de faţă, sunt nu numai clădiri, ci şi străzi în Botoşani care sunt domeniul public şi nu sunt intabulate. Din punctul meu de vedere, este o problemă foarte gravă, de maximă seriozitate. Adică tu, stat nu ţi-ai intabulat lucrurile tale, nu ţi le-ai introdus în proprietate, pentru că asta e regula! Nefăcând asta, acele clădiri nu sunt eligibile nicăieri, nici măcar pe fonduri naţionale. La fondurile europene nu eşti eligibil din start, pentru că acolo un criteriu fundamental este dovedirea proprietăţii cu Cartea Funciară. La persoanele fizice la fel, pentru că intabularea este obligatorie pentru obţinerea autorizaţiei. Ei, dacă pe stat l-ar fi interesat aceste clădiri, trebuia să acorde cadastru gratuit la clădirile de pe lista monumentelor. Era o măsură foarte bună, una prioritară, pentru că acest cadastru spune foarte mult despre istoria clădirii.
– Cadastrul este poate cea mai mică cheltuială…
– Da, dar este esenţială! Îl ajutai pe proprietar în dorinţa de a renova o astfel de clădire, pentru că dacă nu are cadastru nu poate obţine autorizaţia de construcţie şi nu poate face nici măcar lucrările de conservare. Toate pleacă de la lucruri simple, elementare.
– Ce poate face o persoană particulară pentru a renova o casă de patrimoniu, pentru că ea costă de trei-patru ori mai mult decât construcţia uneia noi? De ce ar face acest lucru?
– Avem oameni de afaceri în Botoşani care au făcut treaba aceasta. De exemplu, Tonino Boldea, care, până acum, de când sunt eu aici, a restaurat, de pildă, Vama veche, şi nu face nimic în ea şi nu are un scop lucrativ. Acum a cumpărat şi vrea să restaureze o altă casă, fostul sediu al Vinalcoolului. Plus că mai are una în proprietate, Cozinda, pentru care pregăteşte documentaţia şi vrea să o restaureze şi pe aceea. El, ca om de afaceri, investind nişte sume, vrea să şi le recupereze de undeva. O restaurare la o casă minimală, pentru că în aceste case nu s-au făcut lucrări corespunzătoare aproape niciodată, costă enorm de mult.
– Ce pârghii are statul să-i ajute?
– Statul? Vă dau exemplu ce au făcut Timişoara şi Oradea. Au oferit granturi, mai exact au reparat clădirile pe cheltuiala lor, iar proprietarii plătesc lucrările în zece ani fără nicio dobândă. În felul acesta s-au făcut, mai ales că acolo, în cele două oraşe, este şi o zonă comercială foarte importantă. Şi chiar firmele s-au bucurat de astfel de programe şi s-a restaurat foarte mult, dacă vorbim de Oradea. Zona aceea de Vest s-a bucurat şi de nişte investiţii ale unor fonduri private, adică nişte fundaţii foarte puternice din spaţiul german care au venit şi au investit în parteneriate cu comunitatea locală, cu proprietarii.
– Aceste fundaţii nu puteau fi atrase şi la noi? Ştefan Teişanu vine de la Cluj şi încearcă să revitalizeze Centrul Vechi!
– Foarte bun exemplul a ceea ce a făcut domnul Teişanu cu asociaţia dumnealui (n.r. – încearcă revitalizarea Centrului Vechi, iar primul pas a constat în oferirea de jardiniere cu flori pentru balcoane celor ce locuiesc în zonă). El încearcă să aducă un model cultural din Vest… Multe clădiri din Centrul Istoric au nevoie de consolidări. Cele care au fost prin PHARE s-au făcut, dar ele sunt foarte puţine. Autorităţile trebuiau să continue şi cu procesul de intabulare, care nu s-a finalizat, în special, în cazul imobilelor de la Locativa.
– Scutirea de impozite pentru cei care restaurează casele de patrimoniu nu ar fi fost o mână de ajutor?
– Ba da! Pe de altă parte, avem o lege prin care se spune că dacă laşi casa în paragină poate să-ţi crească până la 500% impozitul!
– Da, dar nu au făcut-o.
– Asta da, este o pârghie pe care autorităţile locale ar putea să o folosească foarte uşor şi pe care alţii o folosesc. De pildă, Oradea o foloseşte. De asta şi imediat cei care aveau case au acceptat soluţia de a plăti în rate fără dobândă timp de zece ani restaurarea imobilelor, decât să plătească de cinci ori impozitul. Vorbim de un mix de măsuri.
– De ce nu luăm şi noi aceste măsuri? Cine ne opreşte?
– Autonomia locală şi factorul politic! Exemplele pozitive pe care le-am dat au plecat de la decizii politice, de la decizii asumate! Domnul primar Ilie Bolojan şi-a asumat să facă din Oradea ceea ce a făcut. Am avea nevoie de un Bolojan şi la Botoşani care să considere că aceasta poate fi una dintre direcţiile de dezvoltare.
– Ce reprezintă pentru un oraş, judeţ, casele de patrimoniu pe care le are?
– Patrimoniul ca definiţie înseamnă o moştenire. Comunitatea dacă va conştientiza că aceste case vechi sunt moştenirea ei, nu cred că va fi aşa de… încât să-şi risipească această moştenire, ci va căuta să o protejeze, să o conserve şi să o dea mai departe. A, acum toată lumea analizează şi în cheie economică. Sunt locaţii sau chiar localităţi care au de câştigat şi din acest punct de vedere. La noi, singura zonă pretabilă pentru aşa ceva este Centrul Istoric. Dacă ar fi restaurat, conservat şi pus în valoare, s-ar putea câştiga şi din punct de vedere economic. Patrimoniul Botoşaniului nu e cu nimic mai prejos decât cel al Iaşiului sau al Neamţului, şi e mult mai valoros decât al Bacăului. Bineînţeles dacă ar fi să-l compar cu Suceava nu pot, pentru că ei au mănăstirile şi bisericile Ştefaniene care sunt în patrimoniul UNESCO. Deci, este într-o poziţie de mijloc în Moldova şi chiar în ţară. Dacă am lua-o în zona memorială, e evident că e de frunte! Dar, vorbind în general de patrimoniu, evident că este valoros, pentru că şi casa noastră, chiar dacă e din chirpici, e valoroasă pentru noi, pentru că e a noastră. Valoarea o dă sufletul pe care-l pui în casă şi sistemul tău de valori. Nu prea poţi face comparaţii! Ca să fim importanţi trebuie să acordăm importanţă istoriei noastre!
– Casele de patrimoniu nu pot fi o soluţie pentru instituţiile de stat care nu au sediu?
– Instituţiile de cultură, în general, dar şi alte instituţii ale statului nu au sediu. Aceste clădiri ar putea fi o soluţie, dar trebuie să ai un program. Până acum, statul nu a cumpărat nicio clădire de patrimoniu!
– În ultima perioadă a mai fost o modă printre proprietarii de case vechi, şi anume le lăsau să se dărâme pentru a elibera terenul şi pentru a-l folosi ulterior în scopul unei dezvoltări imobiliare noi.
– Din păcate pentru aceşti proprietari şi din fericire pentru patrimoniu, nu le mai dă nimeni declasări. Atunci ele rămân cu statutul de monument istoric.
