În fiecare primăvară, zeci de mii de români – dintre care câteva sute din Botoşani – pleacă pentru două luni (trei-patru luni în pandemie), timpul maxim permis de legislaţie pentru muncitorii sezonieri, să lucreze în fermele germane. Aici se alătură altor sute de mii, sosiţi din tot estul Europei, pentru a aduna culturile sensibile, a căror recoltare nu a putut fi automatizată. Nu există nici ceea mai mică îndoială că, fără aceşti muncitori, o bună parte din agricultura Germaniei ar fi compromisă.
Una dintre aceste ferme, aflată în nordul ţării, la Tonnenheide, adică la nici o sută de kilometri vest de Hanovra, aparţine familiei Winkelmann. Aici, pe 800 de hectare, se cultivă sparanghel iar pe alte 80, căpşuni şi afine. Sunt peste 25 de ani de când patronii germani apelează la muncitorii sezonieri din ţările aflate în estul Europei, preferând să încheie contracte directe, fără intervenţia intermediarilor.
Şi în acest an, chiar în vreme de pandemie, puşi între alternativa de a-şi abandona recoltele pe câmp sau a le recolta, nemţii nu s-au dat bătuţi. Şi-au asumat costurile pentru aducerea şi carantinarea muncitorilor, organizând totul aşa cum acest popor se pricepe atât de bine să o facă.
Carantinaţi la sosire
Pentru a evita trecerea prin Ungaria, iniţial reticentă la tranzitul autocarelor, oamenii au fost luaţi cu avionul din Cluj şi transportaţi la Nurenberg, unde au fost primiţi cu sandwich-uri şi apă, apoi preluaţi de autocare şi, după un drum de cinci ore, lăsaţi la unul dintre căminele fermei, înconjurat cu gard de sârmă, pentru carantina obligatorie de două săptămâni. Costul transportului, de 250 euro dus/întors, urmează să li se scadă la final. Trebuie precizat că preţul transportului a fost mai mare, însă restul a fost suportat de patronii germani.
Camerele sunt relativ mari, proiectate să primească şase persoane. Însă, pentru carantină, numărul paturilor a fost redus la patru, iar un glasvand împarte camera în două secţiuni. Toaletele şi duşurile sunt comune, pe hol, separat pentru bărbaţi şi pentru femei.
Au fost prevăzute containere speciale pentru cei depistaţi cu Covid. Într-o asemenea eventualitate, bolnavului i se asigură asistenţă medicală şi hrană, dar nu are voie să iasă din container.
Antrenament pentru munca în plin
Carantina nu înseamnă că nu se lucrează. Singura concesie este plata de 9,35 euro pe oră şi nu la normă, cum se întâmplă după carantină. Muncitorilor li se cere să dea importanţă calităţii, adică să adune fructele, căpşuni sau afine, respectând în primul rând normele de igienă şi fără să le deterioreze şi să distrugă planta.
Fiecare primeşte un cărucior pe care încap două lădiţe, pline cu caserole din carton, ce trebuie umplute, apoi predate unui supraveghetor. Un alt supraveghetor umblă printre rânduri şi face observaţii sau îndrumă muncitorii.
Perioada de carantină este un fel de antrenament pentru ce urmează. În carantină toată lumea primeşte câte trei mese pe zi, atent calculate în funcţie de necesarul caloric. Hrana, variată şi bogată, este adusă în vase mari şi împărţită tuturor, după care fiecare se întoarce în cameră pentru a mânca.
Sfârşitul carantinei înseamnă mutarea în unul dintre celelalte cămine ale fermei, capabile să adăpostească până la o mie de muncitori în perioada de vârf, la culesul sparanghelului. Când se culeg căpşuni, şi nu e nevoie de mai mult de 400 de muncitori, condiţiile de cazare sunt mai lejere. În cămine oamenii pot sta câte doi, trei sau patru în cameră.
Plată la normă sau în acord
După carantină, muncitorii pot lucra în câmp, unde plata se face la normă, sau în solarii, zise şi tuneluri, unde plata se face în acord, pe echipă. Cei din solarii nu depind de starea vremii. Mai mult, pot să-şi pună muzică.
Programul de lucru, care de regulă începe la şase dimineaţa, se anunţă cu o seară înainte, şi depinde de starea vremii sau de volumul de comenzi. Prea puţini sunt cei care îşi permit să fumeze o ţigară sau să ia pauze ceva mai lungi.
Zile libere primite cu reticenţă
Se lucrează câte 11 ore pe zi, rupte de o pauză de una sau două ore pentru masa şi odihna de prânz, iar o dată la două săptămâni se acordă o zi liberă pentru lucrătorii din câmp, iar pentru cei la oră, angajaţi în diferite activităţi administrative, o zi pe săptămână la alegere. Nu toţi sunt, însă, bucuroşi de ziua liberă, pentru că au venit să muncească şi să câştige bani.
Din cauza pandemiei, este interzisă ieşirea în afara perimetrului fermei, deci vizitele în orăşel sunt din start excluse. Mai rămâne doar statul în cameră, plimbările prin fermă sau pe câmp. Până şi statul în faţa televizorului din camera comună sau fitness – dacă i-ar mai arde cuiva de aşa ceva – sunt interzise ca urmare a măsurilor de combatere a pandemiei.
Muncitorii din câmp primesc, după carantină, o singură masă caldă, la amiază, pentru care plătesc, împreună cu cazarea, şase euro pe zi.
Masa de prânz consta de regulă în orez, cartofi şi carne. Se serveşte ciorbă de fasole cu cârnaţi, sau de varză cu ciolan afumat, ciorbă de burtă, pârjoale, şniţel, gordon bleu, sarmale, după inspiraţia bucătarilor, polonezi şi germani.
Vinerea este zi de peşte. Se găteşte separat mâncare „allah” pentru cei câţiva muncitori musulmani şi de alte religii. Nu există restricţii dacă cineva doreşte să mai ia o porţie.
Gurmanzi taxaţi în plus
Celor ce vor trei mese pe zi li se reţin câte 12 euro. În rest au posibilitatea de a cumpăra ce-şi doresc de la un mic magazin aflat în incinta fermei, la preţuri asemănătoare cu cele din orăşel. Toţi nou veniţii primesc un soi de card, asemănător cu cel de interfon, cu care pot scoate în fiecare săptămână până la cincizeci de euro de la bancomatul din fermă, suma scăzându-se la final din totalul de plată.
Printre alte facilităţi, ferma oferă muncitorilor săculeţi de plastic (de culoare galben în carantină, pentru a nu fi amestecaţi cu cei albi, ai celorlalţi) unde pot să-şi adune hainele murdare pe care să le predea spălătoriei pentru a fi curăţate. Nu există o limită a hainelor care pot fi date la spălat.
Toată lumea primeşte o cartelă în baza căreia poate obţine cinci îngheţate de căpşuni pe sezon. Este permis şi consumul căpşunilor de pe câmp, excepţie făcând zonele proaspăt stropite. Sunt chiar amenajate zone de picnic, cu grătare şi mese.
Nu toate fermele din Germania oferă asemenea condiţii. Sunt locuri unde cazarea se face în camere comune înghesuite, care nu oferă pic de intimitate.
Favoruri între conaţionali
Serviciul la cantină este asigurat de polonezi, care profită şi fac mici favoruri conaţionalilor, oferindu-le porţii ceva mai mari. Observând acest aspect, patronii au introdus şi români.
În fermă, toate zilele, cu excepţia celor libere, sunt la fel. Munca fizică epuizantă şi trezitul cu noaptea în cap îi trimite pe toţi repede la somn. Cu toate acestea, mai sunt şi inevitabilele grupuri de petrecăreţi, polonezi sau români care, încălziţi de băutura pe care o cumpără de la mini magazin, dau muzica tare şi chefuiesc până la o bucată de noapte. Însă lucrurile se tranşează repede, represaliile vin când cei deranjaţi defilează prin căminul chefliilor după ce aceştia adorm, având la rândul lor difuzoare cu muzică dată tare.
Nervi întinşi la maxim
În general, după primele săptămâni, statul în fermă, ca într-un ţarc, aduce depresii şi anxietăţi pentru majoritatea lucrătorilor. Certurile se iscă din nimic, iar cuvintele grele sunt aruncate cu uşurinţă. Din fericire, cu excepţia unor îmbrânceli sau a unor bătăi, lipsesc incidentele grave.
Ferma deţine şi un restaurant pentru vizitatori, la care muncitorii nu au acces. Aceştia vin să-şi culeagă singuri afine sau să mănânce mâncăruri tradiţionale.
În restaurant lucrează doar localnici. Iar alături este un mic aprozar, care oferă legume şi fructe proaspete, îngheţată sau vin de căpşuni, alături de o gamă largă de produse naturale provenind din fermă.
Cam jumătate dintre muncitorii fermei sunt din România, iar restul din Polonia. Recrutarea s-a făcut din om în om, iar cei destoinici au adus alţi oameni harnici cu ei, în anul următor. Totuşi, manifestările specific româneşti nu lipsesc: când coborau din autocarele care îi aduceau de la câmp, oamenii nu se spălau mai întâi, ci veneau alergând la masă pentru ceva ce oricum primeau.
În câmp alergau să prindă un cărucior, făcând exces de hărnicie. Se certau pentru rândurile mai bogate, care permiteau recoltarea a mai multe lădiţe, deci mai mulţi bani câştigaţi. Lădiţele se plătesc cu trei euro, iar un muncitor harnic poate umple cincizeci sau chiar şaizeci de lădiţe într-o zi de muncă. Cei care nu reuşesc să adune suficient de mult au totuşi garantat, ca un fel de minim, plata la oră. Afinele se plătesc cu 1,2 euro kilogramul.
De regulă, contractele se încheie pentru două luni, însă în pandemie, cu titlu de excepţie, s-au prelungit la trei sau patru luni. Pentru această perioadă se pot câştiga, în mână, deci după impozitarea cu 5,5%, în medie şase mii de euro la afine şi căpşuni sau zece mii de euro la sparanghel, bani ce pot asigura un trai decent vreme de un an în România.
Banii se plătesc o singură dată, la sfârşitul contractului, când patronii ţin şi un discurs în care mulţumesc muncitorilor pentru ce au făcut, îi invită să vină cu propuneri prin care să-şi facă munca mai uşoară şi îi anunţă că îi mai aşteaptă şi în anul următor.
Transportul înapoi către România se face cu autocare, după ce ungurii au mai relaxat condiţiile de traversare a ţării lor.
– Andreea AIORDĂCHIOAEI
