Catastrofa petrecută de curând la Beirut mi-a adus vertiginos în memorie atâtea conexiuni existente între ținutul Libanului și existența noastră, a celor din această parte de lume dar, de fapt, cu întreaga istorie și cultură a lumii, încât poți exclama: O țară atât de mică și o poveste atât de bogată! La o nuntă auzi printre alte melopei ale tradiției și ”despre mireasa din Liban”; în Cântarea Cântărilor șirul comparațiilor mitice ale iubirii conțin și acest înalt superlativ: ”mirosul hainelor tale este ca mirosul Libanului”, toate conducând către dulcea invitare:”Vino cu mine din Liban, mireasa mea!”. În același registru se situează numele cedrului libanez, numit ”Copacul lui Dumnezeu”, aceștia fiind poate cei mai cunoscuţi copaci din lume și prin faptul că în Vechiul Testament sunt menţionaţi de zeci de ori.
Când e vorba despre Liban, nu se pot eluda numeroasele sale reperele culturale, contribuția la dezvoltarea scrierii, drept care numele cărții și a îndeletnicirii se leagă de cel al marelui oraș Biblos; calitatea educației locuitorilor, foarte talentați în învățarea limbilor străine – în epoca noastră, cu precădere franceza, și ca urmare a influenței administrative. Desigur, nu se poate ignora numele unui poet considerat a ocupa un loc trei în harta valorilor literare ale lumii din toate timpurile: Khalil Gibran. Dar și azi există scriitori și animatori literari ai unor concursuri literare larg internaționale, la care au fost premiați chiar și scriitori din România. Priceperea neguțătorilor și navigatorilor fenicieni de altădată, cei care au civilizat fără arme bazinul Mediteranei, a proliferat și ea până în zilele noastre în rândul libanezilor de acum. În această țară atât de mică coexistă de secole 18 grupuri religioase între care cele mai importante sunt, în esență, musulmanii și creștinii, aceștia fiind de rit maronit, denumire ce provine de la Sfântul Maron, considerat a fi misionar întru Hristos și care a transformat un templu păgân în biserică creștină. Dar nu numai atât, el a atras către marea credință mii de libanezi, așa că în prezent, orice călătorie prin această țară fascinantă oferă privirilor și sufletelor, la tot pasul, o multitudine de biserici, mici altare, statui ș.a ale Maicii Domnului, de-o frumusețe și expresivitate inubliabilă, dar și o salbă de mânăstiri săpate în stâncă, precum aceea izvodită în piatra roz, numită și ”piatră vie”, sau mirifica grotă a Sfântului Antonie ș.a. De fapt, Libanul s-a dovedit a avea un rol important de dialog între culturi, atât în interiorul țării când a reușit să realizeze, în perioadele de stabilitate, un adevărat și profitabil mozaic de culturi, cât și în chip de echilibru internațional, el fiind considerat a fi ”Elveția estului”, un fel de răscruce între Asia, Europa și Africa, având un rol de mediator între culturi.
Cine a călătorit în Liban a cunoscut modul de trai al localnicilor, bucătăria apetisantă, cu acele tabuli și baba ganouj irezistibile, cu nesfârșitele dulciuri rafinate (și nediabetice?), precum baclavalele cu migdale, cât degetul mic, pe care le deguști cu ochii închiși; eleganța femeilor, deprinsă din copilărie, magazinele superbe, dar și uimitoarele și perfectele autostrăzi și câte altele. Noi, românii, l-am cunoscut pe unul dintre premierii lor – dintr-o perioadă fastă, pe redutabilul Rafic Hariri, cel care ne-a vizitat țara într-o atmosferă cordială și memorabilă, lăsând o impresie excelentă; dar, din păcate, urmare veșnicelor tensiuni subterane, alimentate de morbul corupției, defazările intrreligioase și de apropierea Siriei, el nu mai dăinuie azi decât cu numele, acesta atribuit aeroportului principal al țării, în semn de omagiu acestui lider remarcabil și providențial. El a căzut victima uneia dintre luptele nefericite ce sparg din timp în timp liniștea țării care, altminteri, ar putea beneficia din plin de darurile sale bogate și de armonia unei existențe calme.
Iar aici am ajuns la factorul care mi-a determinat scrierea acestui text: acea cutremurătoare, catastrofală, năucitoare, ucigașă explozie care a desenat o uriașă, dar perfect conturată și albă ciupercă atomică (?), a ucis 158 de oameni, a rănit 6000, pe alți 300.000 i-a lăsat sub cerul liber; a produs un crater imens, a distrus portul Beirut, vital pentru economia țării, dar a și marcat groaznic și profund această viață vie și complexă a unei țări vechi și plină de istorie, cultură, frumusețe și valoare. De ce?
P.S. E adevărat că în portul Constanța e depozitată o cantitate dublă de asemenea explozibil decât în Beirut?
