Într-o scrisoare către Alexandru Papadopol-Calimah, Vasile Alecsandri scria: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit”. Vasile Alecsandri știa, probabil, dintr-o scrisoare primită de la Ion Ghica despre înmormântarea lui Gr. Alexandrescu. „Epoca” din 5 iulie 1886 reproducea această scrisoare, publicată pentru prima oară într-un număr din același an al „Convorbirilor literare”: „Mai an, capitala noastră era în picioare: alergau toți în toate părțile, da om peste om. Oștirea de jos și călare, înșirată pe strade, cu arma la pământ și cu steagurile în zăbranic negru, musici la toate răspântiile, clopotele mari și mici sunau la o sută de biserici, de luau auzul, urla orașul de vuiet și tunul se auzea în depărtare, trăgând a jale. Corpurile constituite toate, unul după altul cu președinții în frunte, facultățile și cu profesorii lor, corporațiile cu baniere urmau în cadență. Lumea alerga pe capete să vază carele încărcate cu sute de coroane de lauri și de flori, urmate de dricul poleit care ducea la locuință pe un bărbat de Stat, fost de zece ori ministru, acoperit de sus până jos cu cinci stele și coroane”. Prin contrast, constata Ion Ghica, „pe aceeași cale și tot către acel locaș, mergea în tăcere și nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe și fără surle, dricul modest în care erau rămășițile pământești ale poetului Alexandrescu”.
În Amintiri despre Gr. Alexandrescu, Ion Ghica îl elogia: „Generația veche a admiratu cu iubire scrierile lui Alexandrescu, le-a avutu ca unu catechismu de virtute și de patriotismu; și mulți poate că au pășitu pe calea cea dreaptă de teamă să nu-și recunoască abaterile în vre-o satiră sau în vre-o fabulă de ale lui Alexandrescu. Tineriloru Români ai generațiunii care se ridica le dicu: Fiți patrioți și modești ca Alexandrescu, și cându voiți să sciți cum se glorifică faptele cele mari, citiți Odele și Elegiile lui, când voiți să scrieți cum se râde de ambițioșii de rându și cum se biciuesce vițiulu, citiți Satirele și Fabulele lui Alexandrescu. Dotatu de unu talentu mare elu și-a ubitu țiera, s-a respectatu pe sine și a lăsatu în memoria noastră poerele spiritului și ale inimii sale” („Transilvania”, 1888, nr. 1-2, p. 6).
Eminescu amintește, în diverse contexte, de Grigore Alexandrescu. În articolul despre Nicolae Bălăcescu scrie: „Fabula, acel gen greu de scriere, deşi în aparenţă atât de uşor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, aşa încât afară de Gr. Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Ţara Românească” („Convorbiri literare”, 1 noiembrie 1874).
În Ce pofetește «L’NDÉPENDANCE ROUMAINE»? amintește: „Citeze-se numele tuturor cari au scris un şir de literatură sau ştiinţă adevărată, fie Şincai ori Hasdău, Alecsandri ori Gr. Alexandrescu, Odobescu, Marţian, Strat, Cost. Negruzzi şi oricâţi alţii” („Timpul”, 5 august 1881).
Altă dată face referire la una dintre fabule: „A calcula în vânt, a făgădui în vânt, a vorbi vânt, a semăna vânt, precum faceţi d-voastră fiind în opoziţie, numai pentru ca s-ajungeţi, ca şoarecele lui Gr. Alexandrescu, în caşcavalul de Parma a bugetului, e treaba d-voastră, nu a noastră. Cătaţi-vă de treabă pe cât timp puteţişi nu ne mai întrebaţi unde e buricul pământului” („Românul” ne somează” // „Timpul”, 6 martie 1881).
O fotografie a lui Grigore Alexandrescu se păstrează astăzi în Fondul Documentar Ipotești.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
