Pe Eminescu îl aflăm în redacţia ziarului „Timpul” în noiembrie 1877, chemat fiind de Slavici. Până în februarie 1880, el este, asemeni lui I. Slavici, I.L. Caragiale, Ronetti Roman, simplu redactor.
„Slavici, precizează Dimitrie Vatamaniuc, angajează «Timpul» în polemica în jurul Logicei lui Maiorescu, pentru a crea o atmosferă favorabilă intrării poetului în redacţie” (D. Vatamaniuc, Eminescu la „Timpul” (1877-1883), „România liberă” (1888) şi „Fântâna Blanduziei” (1888-1889), în: „Adevărul”, 1977, 27 iulie). Eminescu scrie în apărarea Logicii lui Maiorescu trei articole, dintre care al doilea – Observații critice –, publicat mai întâi în „Curierul de Iaşi” (12 august 1877), este reprodus în „Timpul” din 6 și 7 septembrie (Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, București, 1989, p. , p. 722). Într-o scrisoare posterioară reproducerii în „Timpul”, Eminescu îi scria lui Slavici cu referire la aceeași problemă: „A propos de Trendelenburg şi Maiorescu. Deosebirea dintre pasajele citate de mine în «Convorbiri» e foarte mare. «Cea mai înaltă abstracţiune a intuiţiunii» a lui Trend[elenburg] este esse copulativ, verbul auxiliar, nu existere a lui Maiorescu. Trend[elenburg] recunoaşte asemenea existenţa unor silogisme ipotetice, Maiorescu le preface pur şi simplu în silogisme categorice” (Mihai Eminescu, Opere, p. 183).
Din 16 februarie 1880 până în decembrie 1881, Eminescu este redactor-șef. Din această perioadă, se păstrează în Fondul Documentar Ipotești cartea sa de vizită.
Din 1881, conducerea ziarului e preluată de Grigore G. Păucescu, iar Eminescu rămâne prim-redactor pentru partea politică.
Eminescu îi scria însă Veronicăi Micle în 1882: „Se pare, de la un timp încoace, că toată organizarea partidului de la «Timpul» e în plină descompunere și că nici o cârpeală nu-i mai ajută. De aici zilnice nemulțumiri, lipsă de idei și de concepțiuni hotărâte, unuia-i place ce-i displace celuilalt – cu-n cuvânt mizeria. Se duc de râpă. Folosul meu, după atâta muncă, e că sunt stricta cu toată lumea, și că toată energia dac-am avut-o vrodată, și toată elasticitatea intelectuală s-au dus pe apa Sâmbetei. Se prea poate ca, de azi pe mâni, toată întreprinderea să înceteze și fiecare să-și vază de treabă” (Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, București, 2000, p. 217).
În urma fuzionării „partidului conservator cu partidul liberal-sincer sub numele de partidul liberal-conservator, «Timpul» – precizează autorii volumului «Publicațiunile periodice românești» (București, 1913, p. 723-724)– fuzionează cu «Binele publicu» (București, 29 Noemvrie 1878-17 Martie 1884) și apare în locul for: «România», organ al partidului liberal-conservator”. Ziarul apare în București până la 29 Martie 1892. „La 13 Noemvrie 1889, «Timpul» reapare și la 14 Dec. 1900, fuzionează cu «Constituționalul»”.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
