Ani la rând am auzit vorbindu-se că România are nevoie de un proiect de ţară. Am auzit tot felul de astfel de proiecte, dar sincer toate mi se par rupte de realitate şi cred că singurul proiect de ţară viabil pe care România ar trebui să-l aibă în următorii 20 de ani se numeşte: infrastructura – drumuri şi căi ferate. Mă voi explica în cele ce urmează.
În ultimul an, cu excepţia a cinci-şase judeţe, pot spune că am cam bătut toată ţara. Am făcut mii de kilometri, majoritatea pe drumuri judeţene şi naţionale. Şi nu pentru că nu avem tare mulţi kilometri de autostradă, ci pentru că, în evaluarea mea, avantajul vitezei şi al scurtării distanţelor păleşte în faţa celorlalte avantaje pe care le oferă drumurile mai puţin circulate. De regulă, vreau să văd pe unde merg, să pot să opresc să vizitez ceva neprogramat şi nu să fiu atent doar la trafic, cum e cazul mersului pe autostradă. Nu neg importanţa lor, necesitatea lor, dar e doar o chestiune de gust. Închizând paranteza, pe care am făcut-o doar pentru a arăta că nu vorbesc în necunoştinţă de cauză, am să-mi permit să fac o comparaţie între drumurile de la noi din judeţ şi cele întâlnite în alte regiuni ale ţării.
Îmi voi asuma tot oprobriul public, dar voi afirma că drumurile de la noi nu sunt nici pe departe cele mai proaste din ţară, aşa cum deseori afirmăm. Da, avem, din păcate, drumuri proaste, dar nu suntem singuri pe lume. Cu excepţia a două-trei judeţe, unde drumurile pe care am circulat cu adevărat m-au impresionat, Sălaj, Vâlcea sau Alba, în rest drumurile sunt la fel cam în toată ţara. Chiar şi în faimosul judeţ Cluj. Dacă elimini bucăţile de autostradă şi centura oraşului, care într-adevăr e din altă ţară, restul judeţului e modest, chiar prost pe alocuri.
În Moldova, drumurile sunt de departe cele mai proaste, chiar şi despre DN2, axa centrală care uneşte Vama Siret de sudul ţării, se poate spune cu greu că este un drum decent. Multe, poate din ce în ce mai multe drumuri seamănă din păcate cu păcătosul DN 28B Botoşani-Târgu Frumos. Din păcate şi cele care au fost asfaltate recent. Situaţia este similară şi în Dobrogea. E un chin să ajungi de la Măcin la Ceamurlia, pentru ca apoi să scapi pe un expres decent care leagă Tulcea de Constanţa. De asemenea, e o adevărată aventură să te duci prin Cheile Dobrogei. Şi drumul pare desprins din aceleaşi vremuri ca şi stâncile care reprezintă cel mai vechi uscat românesc.
În sud situaţia este similară, DN 61, care leagă Giurgiu de Târgovişte, este o adevărată cursă cu obstacole, îngustă şi plină de TIR-uri. DN 72 sau 73C, care asigură accesul în zona montană a judeţelor Dâmboviţa, Argeş şi Vâlcea, sunt şi ele departe de a putea fi numite drumuri decente.
Iar situaţia e la fel la trecerea spre Transilvania. După o Transalpina cu adevărat impresionantă, dacă vrei să mergi spre Petroşani, DN7A, unul dintre cele mai frumoase drumuri turistice ale ţării, este aproape impracticabil dacă nu ai o maşină cu o gardă mai înaltă. De altfel, apare ca şi întrerupt pe hărţile gps.
Aş putea continua aşa mult timp, dar nu am nervii necesari să scriu şi bănuiesc că nici dumneavoastră să continuaţi să citiţi. De aceea, cred că înainte de a ne apuca să ne gândim la nu ştiu ce năzdrăvănii, mai bine ne-am apuca de făcut drumuri. Şi încă ceva, să pornim din centrele de judeţ către comune şi nu invers, pentru că degeaba avem drumuri judeţene bune, dacă cele naţionale sunt praf. Adică degeaba facem Săveni-Vorniceni, dacă nu putem să ajungem până în Botoşani şi apoi până în Săveni.
Să prioritizăm investiţiile, iar drumurile să ocupe primele zece locuri în topul prioritizărilor, adică să facem din investiţia în drumuri proiectul de ţară al României, că după aceea vor veni şi restul lucrurilor de la sine.
