Pe la noi, pe aici, acum când scriu aceste rânduri, mă și mir că nu mai plouă și că strălucește soarele cu o veselie parcă sfidătoare. Dar veștile care vin din toate sursele răspânditoare de știri ne spun sau ne arată imagini terifiante, catastrofale, cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată în vremea trăirii mele destul de cuprinzătoare. Înainte de-a vedea diluviul catastrofal al Jiului revoltat, am aflat mai întâi despre jalea din nord-estul țării, acolo unde, pasămite, se termină teritoriul acesteia. Scriu ironic și tragic aceste vorbe căci noi știm cu toții dintotdeauna că nu acolo este limita teritorială a neamului nostru românesc, deși suntem de multă vreme obligați a trece o graniță într-acolo. Dar bine că măcar nu ni se mai cere pașaport ca odinioară, când eram percheziționați amănunțit, și la dus și la întors, parcă din teama de-a nu trece ceva bombe înspre șesul dulce al Moldovei atât de iubite și apărate în dreptul ei juridic de către Eminescu! Poetul fiind acela care – dacă-i citim toate cele publicate – înțelegem lesne, iar și iar, că n-a fost nici pe departe, așa cum ni s-a tot spus ani întregi, „doar” un poet, chiar genial, ci, în cazul de față, parcă un adevărat „avocat al poporului” (că tot ni se vântură des această vocabulă pe la urechi!). Nu, dincolo de această graniță artificială a fost altădată întinderea provinciei românești Moldova, cea atât de vitează sub sceptrul lui Ștefan cel Mare, și el prețuit peste poate de Eminescu, dar și de sanctitatea sa Papa ce-a binevoit să-l gratuleze cu sintagma „atlet al creștinătății” pentru meritul incalculabil de-a fi dăruit Occidentului răgazul de-a deveni atât de merituos și de-a propăși atât de aristocratic…
O, dar în aceste zile poate de aceea plouă și se răzvrătesc apele atât de năprasnic, parcă pentru a pomeni creștinește, dar și cu nesfârșită revoltă, semnificația dublă și cumplit de tragică a acelei zile de 28 iunie pentru amândoi termenii îngemănați în aceste rânduri: și al Moldovei și al lui Eminescu. Căci această zi e aceea în care – precum am văzut în fotografiile de epocă – locuitorii Bucureștiului s-au așezat plângând în genunchi pe străzi, înțelegând terifianta lovitură națională ce lovise viața românească. În anul 1940 a fost aceea ziua în care hidra bolşevică a trimis României acel al doilea ultimatum de tristă amintire prin care Rusia cerea cedarea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţei cu orice preţ, dar fără a lăsa măcar timpul rezonabil necesar minimei pregătiri a operaţiunii la nivelul vieţii civile a locuitorilor acestor provincii. Din păcate, forul decizional al ţării a sfârşit prin a ceda fără luptă în faţa tăvălugului roşu, iar cei care s-au opus au fost foarte puţini, printre care trebuie menţionat, spre trista mândrie a botoşănenilor, numele lui Nicolae Iorga. Ce-a urmat se ştie şi se mai simte şi azi, căci nici acum nu s-a reparat, nici de iure, nici de facto, acel rapt samavolnic iar bucovinenii, de pildă, lăsați și fără ziarul lor și fără dreptul de-a învăța în limba lor, plâng cu lacrimi de jale. Dar la București nu le are nimeni grija, căci acolo se macină altă făină, vin alegeri, trebuie pregătite bine… Asta, deși atunci, după marele 89, când am participat la Conferința dedicată Pactului Ribbentrop-Molotov din sala Parlamentului de la Chișinău, am votat cu toţii, în unanimitate şi cu mare entuziasm, rezoluţia denunţării sale, ca fiind nul „ab initio”. Dar meandrele politicii rămân mereu absconse și oculte și doar dictonul „bietul om sub vremuri” are puterea deplină!
Deși am mai scris nu o dată, se cuvine a nu uita că această zi de 28 iunie este înscrisă în hronicul neamului drept aceea a umilirii cumplite a lui Eminescu, omul atât de mândru şi demn care, în acea zi nefastă de iunie a anului 1883, tocmai fusese scos, gol şi neajutorat, din baia Mitraşevski şi urcat cu forţa în furgonul ospiciului, îmbrăcat în cămeşoiul de forţă, acela care i-a îngrădit de atunci, în chip simbolic, independenţa sa de om liber şi demn. În acest fel acest apărător fără istov al drepturilor și independenței neamului românesc, urmărit de „agenturili” străine interesate de activitatea și vizibilitatea sa (există deja cărți ce tratează aceste chestiuni!) și care transmiteau discret ordinul “și mai potoliți-l pe Eminescu!” s-a reușit să fie potolit cu mijloace eficiente.
Iată ce motive istorice ar putea face în chip simbolic, să se reverse întreaga natură a acestor zile de iunie nefaste, fapt care amintește de formularea altui mare poet (Bacovia) – căci marii poeți sunt cei ce încastrează esențele majore în monturi imuabile: “De-atâtea nopți aud plouând/ Aud materia plângând!”
