Revolta din SUA, cu ecouri în mai multe părți ale lumii, a scos din străfundurile societății cele mai primitive elemente, mase impresionante de idioți a căror unică trăsătură comună este ignoranța. Din fericire pentru noi, substratul cultural european – și mai ales cel est-european, unde rezistența la dictatura comunistă s-a manifestat cel mai pregnant în mediile culturale – a trimis în derizoriu manifestările autohtone care încercau, de cele mai multe ori aproape caraghios, să imite frământările sociale din Vest. Acum, încă avem acest substrat cultural. Care este pericolul major pentru noi? Să-l pierdem.
România e ţara în care instituţiile culturale se deschid ultimele. Poate pentru că politica se duce prin lovituri de teatru şi atunci pare că nu mai avem nevoie şi de intervenţia artiştilor. Literatura, teatrul, filmul, toate formele de artă, sunt cel mai accesibil mijloc de a forma curente de opinie sănătoase, de a induce publicului larg, prin pilde și parabole, ideile indispensabile bunei înțelegeri a lumii în care trăiește. Doar noii politicieni români, furați de mirajul inconturnabil al șpăgii, refuză să înțeleagă asta. Pentru ei, cultura se reduce la monden și glam (strălucire falsificată cu sclipici – n.m.). Și în cultură sunt sinecuri și șpăgi, dar ele nu au nici pe departe valoarea celor din sănătate, transporturi sau energie. Sunt firimituri și, prin urmare, puțin interesante.
Televiziunile nu sunt instituții de cultură. Au avut această menire în zorii apariției lor, dar apoi au devenit întreprinderi financiare, care urmăreau profitul. În cele din urmă, în ultimii 30 ani, s-au transformat în instrumente de manipulare în mâna politicului. Pentru a avea acces la stratul social cel mai numeros, cel slab instruit, toate au ales calea facilă: „noi nu facem cultură, noi dăm ce vrea publicul”. Pătura intelectualilor este prea subțire, peste tot în lume, și nici nu se află în centrul țintei marilor corporații, cele care susțin televiziunile prin cumpărarea de spațiu publicitar. Nu lor li se adresează campaniile agresive de vânzări, pentru că oamenii cu carte sunt cumpărători avizați. Mulți dintre ei au și renunțat deja la televizoare.
Cultură înseamnă literatură, muzică, pictură, sculptură, arhitectură, coregrafie și cinematografie. La care aș adăuga istoria. Unde se învață astea? La școală. Iar cunoștințele dobândite nu pot fi extinse și mai apoi actualizate decât frecventând instituțiile de cultură. Iar acestea, ca să-și împlinească menirea – inclusiv alimentarea unei conștiințe de neam – trebuie susținute, subvenționate, sprijinite pe toate căile posibile, iar nu privite ca potențiale afaceri. Cultivarea identității unei națiuni, a tradițiilor sale, a valorilor sale culturale trebuie să fie datoria sacrosanctă a oricărui guvern. Face aceasta guvernul nostru? Doar parțial și cu grave derapaje morale.
Revistele literare și teatrele subvenționate de stat sunt tratate ca sinecuri și oferite pe tavă celor care acceptă să se subordoneze politicului. În aceste condiții, pe finanțator nu-l mai interesează rezultatul investiției sale. Editurile, mai ales după pandemie, sunt în pragul colapsului, fiindcă statul nu subvenționează vânzarea de carte. Cu excepția primelor trei-patru mari, care își pot permite să rostogolească datorii, celelalte edituri sunt în pragul dispariției. Încă nu sunt rase din registrele comerciale, dar o casă editorială care nu-și mai permite nici măcar re-editarea unui succes anterior se cheamă că este ca și moartă. Exemplele pot continua cu toate celelalte arte.
Pare o situație fără ieșire, dar nu este. Exemplele pozitive vin din zona inițiativei private, a celei ilustrată de ceea îndeobște numim arta independentă. Mari succese literare, cinematografice sau interpretative din ultima vreme au venit tocmai din această zonă. Neinstituționalizați, mereu în căutare de finanțări, scriitori, cineaști, actori și alți artiști români au reușit să dea valori care au cucerit imediat nu numai publicul, dar și jurii internaționale.
Asta arată și calea care este de urmat. Finanțarea culturii independente, pe baze meritocratice. Ministerul culturii poate să-și inființeze foarte ușor comisii specializate, care să decidă ce merită și trebuie finanțat în afara instituțiilor de stat și să treacă la treabă. Burse pentru documentare, stagii de de creație în locațiile pe care încă le păstorește, promovarea creațiilor astfel realizate și finanțarea actului artistic în sine.
Miza imediată ar trebui să fie depăşirea criteriilor politice în administrarea actului cultural. Doar că, dacă și prin finanțarea culturii independente s-ar ajunge tot la sinecuri pentru nepoți, amante și cumetri, incompetenți și datori cu parandărăt celor care i-au finanțat, nu am face decât să deschidem un nou robinet de sifonare a banului public. Putem sparge acest cerc vicios? Teoretic da, practic mă tem că nu și acesta este, alături de scăderile care se manifestă în asigurarea stării generale de sănătate fizică, pericolul cel mai mare pentru tot neamul nostru. Mai mare decât lipsa vremelnică a autostrăzilor, a gazului în gospodărie sau a băilor amenajate în casă.
