Pe doctorul Kremnitz, Eminescu îl „admira pentru devotamentul lui profesional și pentru buna lui credință”, scria Ioan Slavici în Amintiri (I. Slavici, Amintiri. Eminescu – Caragiale – Creangă – Coșbuc – Maiorescu, București, 1924, p. 24).
Aceste două calități atât de apreciate de Eminescu le remarca și cotidianul Epoca, dedicându-i doctorului, în numărul din 22 iulie 1897, două pagini: „El era dotat cu calități escelente. Coleg ireproșabil, avînd un caracter cavaleresc își atrase în curînd simpatia confraților și cunoscuților (…). Doctorul Kremnitz îngrijea foarte mult pe bolnavi, la cari era chemat, iar la spital își făcea serviciul în mod mai mult de cît satisfăcător.
Nu refuza să îngrijeaseă pe ori-cine, și cînd clientul se întîmpla să fie așa de lipsit de mijloace, în cît să nu poată urma o cură mai potrivită acasă, făcea tot posibilul de îl interna la spitalul Brîncoveneasa.
Nu odată a ajutat cu bani pe clienții săi săraci”.
Dr. Kremnitz îl tratase pe Eminescu – dovadă sunt și două rețete, păstrate astăzi în Fondul Documentar Ipotești, semnate de doctor –, dar și pe Gheorghe Eminovici – fapt despre care își amintea Victor Eminescu („la întoarcere Gh. Eminovici [bunicu meu] a venit în Brăila [unde a stat 2 luni] de unde s-a dus la București, la doctorul Kremnitz pentru un consult” – din scrisoarea păstrată în Fondul Documentar Ipotești) și scria Mite Kremnitz („tatăl său, care fusese în cura bărbatului meu un timp mai îndelungat” – I.E. Torouțiu, Studii și documente. Vol. IV. Junimea, București, 1933, p. 38).
„Dr. Kremnitz, o inimă de aur, detalia Slavici în Amintiri, îl rugase (pe Eminescu) să-i dee Doamnei Mite Kremnitz lecțiuni de limba română și stăruia să-l înduplec a primi o odaie frumoasă și izolată în locuința lui”. (p. 24)
Ideea se pare că venea de la doamna Mite Kremnitz, care, în Amintiri fugare despre Eminescu (încredințate fiului meu adoptiv), scria: „măʾnțelesii dindată cu Titus, ca pentru a putea ajuta pe Eminescu întrʾo formă demnă, să iau lecții de românește dela dânsul; și așa ca orele să fie puse imediat înaintea mesei, ca să poată lua masa cu noi”. Se știe că planul nu a mers din prima, pentru că „Eminescu nu venea, zicând că nʾare timp” (după: Torouțiu, p. 26).
Despre odaia la care se referea Slavici, Mite Kremnitz preciza: „Mă sfătuiam chiar cu bărbatul meu, dacă nʾam putea să-i dăm noi o cameră – după cum făcuse cumnatul meu câtva timp –, dar era foarte greu întrʾun oraș atât de clevetitor” (după: Torouțiu, p. 27).
Mite Kremnitz își scria memoriile după 14 ani, în octombrie 1893, dar acestea, menționa Al. Tzigara Samurcaș în nota însoțitoare, „sunt pline de amănunte”. „Amănuntele” despre Eminescu se completează cu detaliile din nuvela „Das Lebensbild” – prima nuvelă a lui Mite Kremnitz, despre care ea însăși spune că a rezultat dintr-o dezamăgire și că acolo e zugrăvit portretul lui Eminescu –, scrisă din perspectiva narativă atribuită unui eu ficțional, pe nume Alexandru.
Fără a intra în alte discuții, reținem din această nuvelă, publicată în traducere în Convorbiri literare, nr. 11 din 1885, o explicație pe care, probabil, Mite Kremnitz a considerat necesar să o facă prin personajul Edita: „Ești artistul meu cel genial, singura dezvinovățire pentru marea mea slăbiciune pentru dumneata este genialitatea dumitale” (p. 572).
O fotografie a lui Mite Kremnitz se păstrează în Fondul Documentar Ipotești.
Ala Sainenco, directorul Memorialului Ipoteşti
