Parcă în fiecare an ziua despărțirii pământești de Eminescu este mereu diferită și cumva „asortată” cu împrejurările și „culoarea” acelui timp. În acest an, ce adună două cifre de 20, ea este mai sumbră decât a fost vreodată în vremea generației noastre și face ca acelea din anii anteriori să pară luminoase și chiar festive, cumva pe același plan cu aniversările nașterii sale. Acum toate cele ce însoțeau această celebrare, cu florile ei, cu recitările și cântările ei romantice, cu sfeștaniile și discursurile pretențioase urmate de cele mai puțin ceremonioase și mai pământești, să fie caduce și împinse în uitare. Căci deasupra tuturor lucrurilor cunoscute s-a așezat, vai, parcă temeinic și apăsător, umbra cenușie, imprevizibilă și neiertătoare a unei urgii deocamdată de neînvins și care a răpit deja mulțimi de suflete, unind popoarele lumii într-o sumbră soartă comună căreia nu i se mai știe capătul…
Chiar și sub umbra acestei apăsări, azi încă ne doare nevârstnica plecare din această lume a celui pe care încă nu l-am putut cuprinde cu mintea în toată grandoarea lui și tot mereu scânteiază câte un adevăr întrezărit de el, nu o dată parcă profetic confirmat în chip uluitor de vreo nouă așezare a lucrurilor lumii. Cât a putut el să gândească, să înțeleagă, să creeze, nu doar poezii pline de har și articole grele de adevăr și clarviziune, ci să intuiască și idei ce se vor adeveri ulterior, precum aceea despre cuantă, linia ondolantă, teoria universurilor pulsatorii, a Big-Bangului, ba chiar adieri ale viitoarelor cugetări einsteiniene! Într-un cuvânt, să ne lase moștenire, nouă, celor de-o făptură și de-o samă cu el dar, de fapt, prin generalitatea lor, lumii întregi, și – să nu uităm nicicând și să merităm – și nouă, celor de la obârșia sa. Toate acestea n-au putut fi adunate, descifrate, ordonate și puse la păstrare decât cam într-un secol de muncă asiduă a unor oameni parcă trimiși de Sus să-i rostuiască prețioasa moștenire; numindu-se acești truditori, Perpessicius, Creția, Vatamaniuc, cu toții așezați la odihnă sub glie și, desigur, în preajma lui, undeva în eter. Uriașa lui moștenire, descifrată de Perpessicius – cel ce-a „dobândit” 13 dioptrii trudind asupra paginilor sale, acela care a înțeles că nu-ți ajunge o viață ca să-l cuprinzi pe Eminescu – încă își așteaptă răbdătoare beneficiarii marilor înțelegeri, iar semnatara acestor rânduri îi confirmă aserțiunea acum, la peste o jumătate de veac de proximitate.
Iar această impresie copleșitoare de grandoare, de cumul de valori etern valabile nu mi s-a mai revelat decât în apropierea unui alt om cu minte uriașă: Nicola, de fapt, Nicolae, Tesla, de loc tot de prin acest colț de lume, despre care tot se mai află, puțin câte puțin, despre scânteierile minții sale din care s-au inspirat mari descoperiri esențiale vieții pământești, dar și care, dacă n-ar fi fost și el ocultat, ci înțeles și sprijinit, poate că azi am fi trăit într-adevăr mult mai ușor, valorificând intuițiile sale divine, fie și prin mânuirea uneia dintre averile pământului, magnetismul acestuia.
Dar azi, în ziua doliului eminescian, petrecută de astă dată într-o atmosferă apăsătoare a întregii lumi, nu numai prin ravagiile Covidului, ci și ale gravelor perturbări sociale, ne amintim parcă mai acut de marile sale tristeți și suferințe cărora le-a dat glas ca nimeni altul, fie și prin această sintagmă sidefată de aura aforismului: „Totuși este trist în lume!” Dar imaginea cea mai întristătoare dintre toate, parcă în acest an mai mult ca oricând, aceea care-și țipă crâncen insuportabila, dar și inubliabila cruzime, este aceea a creierului său genial, acela care a adunat în scânteierile sinapselor sale imaginea înstelată a întregului univers – uitat la soare pe un pervaz, întru deteriorare și cinică, vai, confirmare a acestei sintagme.
Veni-vor însă teii și vor troieni mereu cu miresmele florilor lor edenice întreaga tristețe a lumii.
