Tradiția noastră, nu numai românească, ci europeană și, în general, a lumii civilizate, deține cutuma ca, la stingerea unei personalități marcante dintr-o localitate să se marcheze acest nefericit eveniment prin mai multe modalități și atitudini specifice prin care să se pună în evidență meritele și performanțele acelei persoane, neapărat laudative, orice tentativă de denigrare fiind drastic prohibită prin tradiție, drept care sintagma latinească „De mortuis nil nisi bene” stă de strajă în chip strașnic ca nu cumva vreuna dintre bârfele și atacurile proferate în timpul vieții (din păcate, tare frecvente pe la noi!) să se strecoare și acum. Orice asemenea ceremonie conține o întrunire de persoane la catafalcul încărcat de flori, lumânări, bancnote depuse pios pe mijlocul sicriului, cu îngândurarea unei rugăciuni; în timp ce zeci de coroane, care mai de care mai somptuos înflorate și dedicate, reazemă pereții în așteptarea plecării spre locul de veci. Dar până atunci, mai ales la căpătâiul oamenilor impozanți, se rânduiesc personaje cu alocuțiuni hiperbolice prin care traiectoria existențială a eroului căzut la datorie este pusă în relief spre știrea și regretul tuturor; se împart pomeni, nu o dată consistente. Traseul cortegiului, adesea cu mulți preoți și vegheat de cea mai frumoasă fotografie, trece nu o dată prin fața clădirilor unde a lucrat cel regretat în timpul vieții, prilej pentru oratori de a-i clama iar meritele și contribuția, urmat de praznicul consistent, împănat de repetate condoleanțe și de afișe sau anunțuri mortuare pline de tristețe deferentă.
Ei bine, nimic din toate astea nu s-a petrecut de astă dată, deși persoana plecată dintre noi a fost una de incontestabilă – și poate inegalabilă – valoare culturală, dar și de un profil moral impecabil. Cum nu știu dacă lumea de pe aici a aflat câte ceva despre asta, am ținut să suplinesc, măcar în modestă măsură, această regretabilă nedreptate. Căci persoana care ne-a părăsit de curând, în deplină și nedreaptă discreție, a fost Margareta Mihalache, specialist etnograf la Centrul Județean de Cultură, implicată în mai tot ce a reprezentat acest tip de activitate a instituției dedicate în special promovării creației, tradiției și valorilor populare ale acestei zone. Absolventă de filologie temeinică a Universității ieșene, introdusă în alfabetul etnografic de maestra Steliana Băltuță, ea a devenit o persoană sine qua non a instituției în orice întreprindere de anvergură, precum târgurile meșterilor populari, cele ale mărțișoarelor, în expoziții, precum acea reușită întrunire a picturii naive; ea cuvântând cu elocință și deplină competență în deschiderile publice ale acestora; redactând programele și cataloagele elevate ale manifestărilor, lucrând cu sârg la inventarierea valorilor din județ și încă destule altele. Cu toate aceste merite, ea a fost total lipsită de aroganță, mereu binevoitoare și sensibilă, așa cum am cunoscut-o, de fapt, de la primul ei pas profesional – pe care s-a întâmplat să i-l sprijin, – rămânând până la sfârșit într-o relație cordială; A fost mereu devotată muncii culturale în care s-a remarcat, într-un chip greu de înlocuit, dar, de fapt, și rar întâlnit, preocupată doar de performanța profesională.
Această muncă pasionată i-a fost, de fapt, și singura familie, așa încât, după vacanța profesională de Covid, n-a mai răspuns acasă la telefon și abia cei alertați de tăcerea sa au găsit-o singură și fără viață în locuință, susținându-se că a suferit un infarct. Așa o fi, dar ne putem imagina că poate s-a simțit rău dar n-a procedat ca orice om în această situație, deși era o persoană perfect rațională ci, la fel ca atâția alții, chiar accidentați în coliziuni auto, n-o fi avut curajul să se adreseze spitalului, știind, ca noi toți, că acesta era dedicat integral asasinului Covid. Nu vom ști vreodată ce a gândit, ce a suferit, cum s-a chinuit, ci doar că și-a pierdut viața în singurătate, om aflat la o vârstă activă și energică. Apoi a poposit repede și discret într-o biserică aproape goală și tristă, plecând cu grăbire mai departe spre a fi înhumată, parcă în secret, cu doar câțiva însoțitori. Această consecință adusă de cumplita pandemie mi s-a părut a fi cea mai tragică și nedreaptă mutilare a existenței noastre sociale. Doar meșterii minunatelor mărțișoare și ouă închistrite ale expozițiilor îngrijite de ea cu grijă maternă au plâns-o în cor…doar pe Facebook.
Dar poate că în primăverile friguroase, precum cele în care ea le aducea meșterilor ceaiuri calde, pe crucea sa vor crește niște delicate și neasemuite mărțișoare de mătase.
