În 1888, Ziarul „Epoca” rezuma, în numărul 682 din 3 martie, ședința din 2 martie a Camerei Deputaților. Prezidată de D. Leca, ședința întrunea, la ora deschiderii (13.45), 107 deputați. Iacob Negruzzi era al 11-lea vorbitor și susținea „o cerere semnată de un mare numěr de cetățeni din toata țara pentru o subvenție ce Camera ar trebui sé acorde poetulul Eminescu, cázut în boală și nevoe”.
„Epoca” relata: „D-sa face apel la toate grupurile din Camera de la cele mai înaintate, de la d. Morțun, pâně la cele mai înapoiate, cele mal retrograde ce s’a vézut de un sfert de secol în Camera Română pâně la d. V. Lascar. (Râsete)
D. Kogalniceanu sprijinește în câteva cuvinte această cerere. (Aplause)”
Urmează alte subiecte, „apoi ședința se ridică la orele 43/4”.
Articolul e semnat „Un spectator”.
În pofida insistențelor grupului Negruzzi de a urgenta acordarea pensiei, de abia în ședința din 22 noiembrie 1888, ministrul de finanțe Ghermani „depune mesagiul cu proectul de lege pentru acordarea unei recompense naționale poetului Eminescu” („Epoca”, nr. 893 din 23.11.1888). Legea este votată a doua zi, pe 23 noiembrie, dar primește „sancționarea regală” pe 12 februarie 1889 (A.Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962, p. 502).
„Un spectator”, care semna articolul din „Epoca”, se pare că era Alexandru Davila. Cel puțin așa reiese din scrisoarea lui A. Davila către Iacob Negruzzi, datată cu 15 iunie 1928, păstrată în Fondul Documentar Ipotești:
„Dragă nene Jack,
Am citit cu emoție nemărginită în ziarul Dimineața de azi discursul ținut de D-ta la Cameră acu 40 de ani, discurs sprijinind proectul de lege prezintat de D-ta pentru a e acorda o pensie lui Eminescu, muritor de foame.
Coincidență bizară: acum 40 de ani, eu făceam la Epoca dările de seamă ale Camerei încât am auzit cu urechile mele și comunicat ziarului Epoca discursul D-tale și proectul de lege. Era chiar, cât pʾaci, să fiu dat afară din incinta Camerei pentrucă am aplaudat. Mʾa scăpat Mihalache Kogâlniceanu care a spus Președintelui (la ureche) că nu se poate sʾaplice regulamentul cuiva care aplaudase în asemenea împrejurări.
De atunci au trecut și timp și fapte. Astăzi, ca și Eminescu, dacă nʾaș avea ajutoare dela familiă, aș fi și eu muritor de foame”.
