Samoil Isopescu, student la Universitatea din Viena în perioada 1868-1872, antrenat el însuși, uneori, în discuții „crâncene” (cum le numește G. Călinescu) cu Eminescu, surprinde, în 1870, o discuție între acesta din urmă și Vasile Burlă: „Într-o zi vine Eminescu la noi – terminase tocmai atunci nuvela «Sărmanul Dionis» – şi pe tema acestei lucrări începuse a se certa cu Burlă. Nu-mi aduc bine aminte care anume a fost cauza acestei certe: o anumită idee sau întreaga scriere. Văzând că această polemică devine înverşunată, le-am zis: «Haideţi la cafenea, la ʾTroidl!ʾ»” Şi ne-am dus; ei, însă, tot drumul nu s-au putut potoli” (V. Gherasim, Eminescu la Viena, în: „Bătălia bucovineană pentru Eminescu”, 2012, p. 176).
Acesta e doar unul dintre multele momente în care Vasile Burlă (cunoscut filolog) este alături de Eminescu și pe care le rețin studiile biografice și istoriile literare: tot în 1870, un grup de studenți de la Universitatea dinViena, printre care Eminescu și Burlă, îl vizitează, de Anul Nou 1870, la Dobling, pe Al.I. Cuza (A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Eminescu, București, 1978, p. 108); pe 12 ianuarie 1870, Eminescu e ales, alături de Burlă, în comisia „pentru completarea statutelor şi a regulamentului intern” a României June (A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Eminescu, p. 108); în 1873, „România Jună” îi trimite, pe 30 martie, „un act prin care-1 ruga să intervină la Vasile Burlă pentru o datorie de nişte parale, pentru care garantase Eminescu” (V. Gherasim, Eminescu la Viena, p. 168); în 1884, Eminescu, scrie G. Călinescu, „fu nevoit să se mute la Burlă” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Chișinău, 1998, p. 311); la Spitalul Sf. Spiridon, unde a fost internat, probabil în noiembrie 1884, Eminescu este vizitat de Burlă (Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 311) etc.
Aflându-se, în august-septembrie, pentru o cură balneară în staţiunea Kuialnik [Liman] de lângă Odesa, Eminescu îi scrie lui Vasile Burlă o scrisoare:
„Dragă Burlă,
Au trecut peste două săptămâni de când sunt aici și mă coc zilnic în băi de glod cald de 30 grade Réaumur. Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără să-mi făcă bine. Durerile necontenite pe cari le aveam în Iași nu le mai simt aici, însă încă nu toate rănele s-a închis și mă tem că, de s-ar închide chiar, vindecarea să nu fie timporară și să nu apară din nou când mă voi întoarce în țară. La Odesa n-am fost în timpul acesta decât de vro două ori, ca să-mi iau medicamente și tutun. Cel din urmă e și scump și rău, încât în privirea aceasta orientalul din mine o duce greu.
E timp asemenea să chibzuiți în privința lui nervus rerum, căci, de m-oi vindeca, de nu m-oi vindeca, de plată știu că nu pot să scap. Îmi trebuiesc 100 de ruble cel puțin – dac-or fi mai multe nu vor strica nimic. În cazul când mi le veți trimite, rămân încă cu 60 franci pentru întoarcere, din care am să plătesc o zi sau două rămânerea în Odesa, pentru vizarea pașportului, biletul de drum și neapăratele bacșișuri. Iar de nu mi le veți trimite, vor îngriji cinovnicii ruși pentru mine în vro încăpere a onorabilei poliții.
Vremea pe aici e cam răcoroasă și, deși amenință pururea să ploaie, totuși nu face decât să picure din când în când.
Încolo, dușmanul cel mare al singurătății mele e urâtul. Persoanele câte sunt aici nu vorbesc decât rusește sau leșește, abia vro două din ele rup câte un cuvânt nemțesc ori franțuzesc. Astfel – deși nu tocmai vorbăreț de felul meu – sunt condamnat la un mutism absolut. De citit n-am asemenea ce citi, decât o ediție a lui Heine, rătăcite printre bucoavnele doctorului secundar. Pân-acum nici un român – nu-mi interesează existința și n-o împinge la o mai mare activitate; – vântul și valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților, cari se scurg uniforme și monotone ca bătaile unui ceasornic de părete.
Rugându-te dar să [nu] mă uiți aici, irosit printre ruși, rămân al tău credincios prieten M Eminescu”.
Scrisoarea se păstrează în Fondul Documentar al Memorialului Ipoteşti.
